Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Dumnezeu


DUMNEZEU. Dumnezeu există şi El poate fi cunoscut. Aceste două afirmaţii constituie temelia şi inspiraţia oricărei religii. Prima este o afirmaţie a credinţei a doua este o afirmaţie a experienţei. Întrucât existenţa lui Dumnezeu nu este supusă unei dovediri ştiinţifice, ea trebuie să fie un postulat al credinţei; şi întrucât Dumnezeu transcende toată creaţia Sa, el poate fi cunoscut numai prin revelaţia de Sine.

Religia creştină este distinctă prin faptul că afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut ca un Dumnezeu personal numai în revelaţia de Sine din Scripturi. Biblia nu este scrisă pentru a dovedi că Dumnezeu există, ci pentru a-L revela în activităţile Sale. Acesta este motivul pentru care revelaţia lui Dumnezeu în Biblie este, prin însăşi natura sa, progresivă şi atinge plinătatea în Isus Cristos, Fiul Lui.

În lumina revelaţiei de Sine în Scripturi, există câteva afirmaţii care pot fi făcute cu privire la Dumnezeu.

I. Fiinţa Lui

Dumnezeu există prin Sine. În timp ce creaţia este dependentă de El, El este totalmente independent de creaţie. El nu numai că are viaţă, ci El însuşi este viaţa pentru universul Său şi are în Sine Însuşi sursa acelei vieţi.

Încă foarte devreme în istoria biblică, acest mister al existenţei lui Dumnezeu a fost revelat lui Moise, în pustia de la Horeb, când L-a întâlnit pe Dumnezeu ca un foc într-un tufiş (Exod 3:2). Ceea ce este distinctiv cu privire la acest fenomen este că „tufişul ardea şi totuşi nu era mistuit". Lucrul acesta trebuie să fi însemnat pentru Moise că focul era independent de mediul înconjurător: se întreţinea singur. Aşa este fiinţa esenţială a lui Dumnezeu: El este absolut independent de orice mediu în care vrea să Se facă cunoscut. Această calitate a fiinţei lui Dumnezeu probabil că îşi găseşte exprimarea în numele Lui personal, Iahve, şi în afirmarea de sine: „Eu sunt Cel ce sunt", adică, „Eu sunt Cel care există prin Sine" (Exod 3:14).

Această idee a fost subînţeleasă în vedenia lui Isaia despre Dumnezeu: „Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte... El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin" (Isaia 40:28-29). El este Dătătorul şi toate creaturile Sale sunt recipientele. Cristos a exprimat lucrul acesta cel mai clar când a spus: „După cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine" (Ioan 5:26). Aceasta face ca independenţa vieţii să fie o calitate distinctivă a Dumnezeirii. Pretutindeni în Scriptură Dumnezeu este revelat ca Izvorul a tot ce există - însufleţit sau neînsufleţit - Creatorul şi Dătătorul de viaţă, singurul care are viaţa în Sine.

II. Natura Lui

În natura Sa, Dumnezeu este spirit (duh) pur. La un stadiu foarte timpuriu al revelaţiei Sale ca autor al universului creat, Dumnezeu este prezentat ca Spiritul care a adus lumina în întuneric, care a produs ordine în haos (Geneza 1:2-3). Cristos a dezvăluit femeii din Samaria acest lucru cu privire la Dumnezeu, ca obiect al închinării noastre: „Dumnezeu este duh (spirit) şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr" (Ioan 4:24). În spaţiul dintre aceste două afirmaţii există referiri frecvente la natura lui Dumnezeu ca spirit pur şi ca spirit divin. El este numit Tatăl Duhurilor (Evrei 12:9) şi întâlnim frecvent expresia „Duhul Dumnezeului Celui viu".

În privinţa aceasta trebuie să facem distincţie între Dumnezeu şi creaturile sale spirituale. Când spunem că Dumnezeu este spirit pur, accentuăm faptul că El nu este în parte spirit şi în parte trup, cum este omul. El este spirit simplu fără formă sau părţi şi acesta este motivul pentru care el nu are o prezenţă fizică. Când Biblia spune că Dumnezeu are urechi, mâini şi picioare, este o încercare de a ne comunica ideile pe care le comunică aceste părţi fizice ale omului, deoarece dacă nu putem vorbi despre Dumnezeu în termeni fizici nu am putea vorbi nicicum despre El. Desigur, lucrul acesta nu lasă să se înţeleagă nici o imperfecţiune a lui Dumnezeu. Spiritul nu este o formă de existenţă limitată sau restrânsă ci este unitatea perfectă a fiinţei.

Când spunem că Dumnezeu este spirit infinit, noi trecem cu totul dincolo de sfera experienţei noastre. Noi suntem limitaţi în timp şi spaţiu, în cunoaştere şi putere. Dumnezeu este, în esenţă, nelimitat şi orice element al naturii Sale este nelimitat. Infinitatea Lui în timp o numim eternitatea Lui, în spaţiu omniprezenţa Lui, în cunoaştere omniştiinţa Lui, în putere omnipotenţa Lui.

Infinitatea Lui înseamnă de asemenea că Dumnezeu este transcendent faţă de universul Său. Ea pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile Sale întrucât El este Spirit existent prin Sine. El nu este închis în ceea ce noi numim natură, ci este înălţat infinit de mult deasupra ei. Chiar şi acele pasaje din Scriptură care subliniază manifestările Lui locale şi temporale pun accentul de asemenea pe înălţarea şi omnipotenţa Lui ca Fiinţă exterioară faţă de lume, Creatorul suveran şi Judecătorul lumii (cf. Isaia 40:12-17).

În acelaşi timp infinitatea lui Dumnezeu subînţelege imanenţa Lui. Prin aceasta înţelegem prezenţa şi puterea Lui care pătrunde totul în creaţia Sa. El nu stă separat de lume, un simplu spectator al lucrării mâinilor Sale. El pătrunde totul, tot ce e însufleţit sau neînsufleţit, de la centrul fiecărui atom şi din resorturile cele mai lăuntrice ale gândirii şi ale vieţii şi sentimentelor, o succesiune continuă de cauze şi efecte.

În pasaje cum este Isaia 57 şi Faptele Apostolilor 17 găsim atât o expresie a transcendenţei Lui cât şi a imanenţei Lui. În primul dintre aceste pasaje transcendenţa Lui este exprimată în cuvintele: „Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este Sfânt", iar imanenţa Lui este descrisă prin cuvintele: „Eu... sunt cu omul zdrobit şi smerit" (Isaia 57:15). În al doilea pasaj, când Pavel s-a adresat oamenilor din Atena L-a proclamat pe Dumnezeul transcendent, „Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea... Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile"; Pavel afirmă apoi imanenţa Lui când spune că El „nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Faptele Apostolilor 17:24, 25, 27, 28).


III. Caracterul Lui

Dumnezeu este o persoană. Când spunem aceasta noi afirmăm că Dumnezeu este un agent raţional, un agent moral inteligent, conştient de Sine, cu o voinţă proprie. În calitatea Sa de Inteligenţă supremă El este sursa oricărei raţiuni din univers. Întrucât creaturile raţionale ale lui Dumnezeu posedă un caracter independent, Dumnezeu trebuie să posede un caracter care este divin atât în transcendenţa cât şi în imanenţa sa.

VT revelează un Dumnezeu personal, atât în termenii revelaţiei de Sine cât şi în cei ai relaţiei poporului Său cu El, iar NT arată dar că Isus Cristos a vorbit despre Dumnezeu în termeni care au sens numai în relaţia dintre două persoane. Acesta este motivul pentru care putem afirma existenţa anumitor calităţi mintale şi morale ale lui Dumnezeu, aşa cum facem cu privire la caracterul uman. Au fost făcute încercări de a clasifica atributele divine în categorii cum sunt Mintale şi Morale, sau Comunicabile şi Necomunicabile, Raportate şi Neraportate. Scriptura nu pare să sprijine nici una dintre aceste clasificări şi, în orice caz, Dumnezeu este infinit mai mare decât suma tuturor atributelor Sale. *Numele lui Dumnezeu sunt pentru noi desemnarea atributelor Lui şi este semnificativ faptul că Numele lui Dumnezeu sunt date în contextul nevoilor poporului Său. Prin urmare, ar părea mai potrivit cu ideea originală a revelaţiei biblice să tratăm fiecare atribut ca o manifestare a lui Dumnezeu în situaţia umană care a făcut-o vizibilă: compasiune în prezenţa nenorocirii, îndelungă răbdare în prezenţa răului, îndurare în prezenţa vinovăţiei, milă în prezenţa pocăinţei - toate acestea sugerează că atributele lui Dumnezeu desemnează o relaţie în care El intră cu cei care simt că au nevoie de El. Faptul acesta exprimă fără îndoială adevărul că Dumnezeu, în plinătatea totală a naturii Sale, este în fiecare dintre atributele Sale, aşa încât un atribut nu este mai mare decât altul - nu este mai multă dragoste decât dreptate, sau mai multă milă decât neprihănire. Dacă există vreun atribut al lui Dumnezeu care poate fi recunoscut ca atotcuprinzător şi atotpătrunzător, acel atribut este *sfinţenia Lui, care trebuie afirmată cu privire la atributele Lui: dragoste sfântă, compasiune sfântă, înţelepciune sfântă.

IV. Voinţa Lui

Dumnezeu este suveran. Aceasta înseamnă că El întocmeşte planurile Sale şi El le duce la îndeplinire la timpul hotărât de El şi în modul hotărât de El. Aceasta este o expresie a inteligenţei, puterii şi înţelepciunii Sale supreme. Înseamnă că voinţa lui Dumnezeu nu este arbitrară, ci acţionează în armonie completă cu caracterul Lui. Este exprimarea puterii şi bunătăţii Lui şi de aceea este scopul suprem al oricărei existenţe.

Există, însă, o distincţie între voia lui Dumnezeu care prescrie ce ar trebui să facem şi voia Lui care determină ce vom face. Astfel, teologii fac distincţie între voia hotărâtoare (în engl. decretive will) a lui Dumnezeu, prin care El decretează ceea ce urmează să aibă loc, şi voia povăţuitoare (în engl. preceptive will), prin care El prescrie creaturilor Sale datoriile care le revin. Voia hotărâtoare este împlinită întotdeauna, în timp ce voia povăţuitoare este nesocotită adesea.

Când ne gândim la domnia suverană a voii divine ca fiind temeiul final pentru tot ce se întâmplă - fie prin cauzare activă, fie prin permisiune pasivă - noi recunoaştem distincţia dintre voia activă a lui Dumnezeu şi voia Lui care permite (permisivă). Astfel, intrarea păcatului în lume trebuie să fie atribuită voii permisive a lui Dumnezeu, întrucât păcatul este o contrazicere a sfinţeniei şi bunătăţii Lui. Prin urmare, există un domeniu în care voia lui Dumnezeu de a acţiona este dominantă şi un domeniu în care libertăţii omului i se acordă permisiunea să acţioneze. Biblia prezintă amândouă aceste domenii în acţiune. Ideea care străbate tot VT este ideea pe care a înţeles-o Nebucadneţar: „El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: „Ce faci?" (Daniel 4:35). În NT întâlnim un exemplu impresionant de voie divină căreia i se opune necredinţa umană, atunci când Cristos a rostit strigătul Său sfâşietor cu privire la Ierusalim: „De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-ai vrut!" (Matei 23:37). Cu toate acestea, suveranitatea lui Dumnezeu garantează că orice lucru va fi adus sub stăpânire pentru a sluji scopul Lui etern şi că cererea lui Cristos: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ", va primi răspuns în cele din urmă.

Este adevărat că nu putem reconcilia suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului, deoarece noi nu înţelegem natura cunoaşterii divine şi nu înţelegem toate legile care guvernează conduita umană. Biblia ne învaţă pe tot parcursul ei că întreaga viaţă este trăită în voia susţinătoare a lui Dumnezeu în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa", şi după cum pasărea este liberă în aer şi peştele este liber în mare, tot aşa omul are adevărata sa libertate în voia lui Dumnezeu care l-a creat pentru Sine.

V. Subzistenţa Lui

În viaţa Sa esenţială Dumnezeu este o comuniune. Probabil că aceasta este revelaţia supremă a lui Dumnezeu dată în Scripturi: că viaţa lui Dumnezeu este eternă în Sine ca o comuniune a trei persoane egale şi distincte, Tatăl, Fiul şi Duhul, şi că în relaţia Sa cu creaţia morală Dumnezeu a extins pentru ele comuniunea care era în esenţă a Sa. Probabil că am putea găsi această idee în cuvintele divine care exprimă voinţa deliberată de a-l crea pe om: „Să facem om după chipul Nostru şi după asemănarea Noastră" - aceasta a fost o expresie a voii lui Dumnezeu nu numai de a Se revela pe Sine în calitate de comuniune, ci de a face viaţa aceea de comuniune accesibilă pentru creaturile morale create după chipul Lui şi echipate ca să se bucure de ea. Este adevărat că prin păcătuire omul a pierdut capacitatea să se bucure de comuniunea aceea sfântă, dar în acelaşi timp este adevărat că Dumnezeu a intenţionat să facă posibilă restaurarea ei. De fapt, s-a remarcat că acesta a fost, probabil, scopul ultim al răscumpărării, revelarea lui Dumnezeu în Trei Persoane care acţionează pentru restaurarea noastră, în dragostea care alege şi care ne-a revendicat, în dragostea răscumpărătoare care ne-a eliberat şi în dragostea regeneratoare care ne-a creat din nou pentru comuniunea cu El. (*TRINITATE.)


VI. Paternitatea lui Dumnezeu

Întrucât Dumnezeu este o Persoană, El poate intra într-o relaţie personală şi cea mai intimă şi mai tandră dintre ele este aceea de Tată. Cristos a folosit cel mai adesea acest nume pentru Dumnezeu, iar în teologie este numele rezervat în special pentru prima Persoană a Trinităţii. Există patru tipuri de relaţii în care cuvântul Tată este aplicat lui Dumnezeu în Scriptură.

Putem vorbi despre Paternitatea creatoare. Relaţia fundamentală dintre Dumnezeu şi omul pe care l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa îşi găseşte ilustrarea cea mai deplină şi cea mai potrivită în relaţia naturală care implică darul vieţii. Când Maleahi cheamă poporul la credindoşie faţă de Dumnezeu şi la respect unul faţă de altul, întreabă: „N-avem toţi un singur Tată? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?" (Maleahi 2:10). Isaia, într-o rugăminte ca Dumnezeu să nu părăsească pe poporul Său, strigă: „Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu eşti olarul; suntem cu toţii lucrarea mâinilor Tale" (Isaia 64:8). Dar relaţia aceasta se aplica în mod special la natura spirituală a omului. În Evrei Dumnezeu este numit „Tatăl duhurilor" (12:9) iar în Numeri „Dumnezeul duhurilor oricărui trup" (16:22). Când Pavel a predicat în Areopag el a folosit acest argument pentru a dovedi iraţionalitatea închinării oamenilor la idoli de lemn şi piatră; el a citat dintr-o poezie a lui Aratus („Căci suntem din neamul Lui") pentru a arăta că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Prin urmare, faptul că omul este o făptură creată este analog cu Paternitatea generală a lui Dumnezeu. Fără Tatăl-Creator nu ar exista oameni, nu ar exista familia omenirii.

Există Paternitatea teocratică. Aceasta este relaţia lui Dumnezeu cu poporul legământului Său, Israel, întrucât este indicată o relaţie colectivă şi nu una personală, Israel - în calitate de popor al legământului - a fost copilul lui Dumnezeu şi a fost chemat să recunoască şi să răspundă la această relaţie filială: „Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine?" (Maleahi 1:6). Dar întrucât relaţia stabilită prin legământ a fost răscumpărătoare în semnificaţia ei spirituală, ea poate fi privită ca o prevestire a revelaţiei NT despre Paternitatea divină.

Există apoi Paternitatea generatoare. Aceasta aparţine în exclusivitate celei de-a doua Persoane a Trinităţii, numită Fiul lui Dumnezeu, singurul Fiu născut. Prin urmare, este o relaţie unică şi nu trebuie aplicată la orice creatură de rând. Când a fost pe pământ, Cristos a vorbit adesea despre relaţia aceasta care I se aplica în mod special. Dumnezeu era Tatăl Său prin generarea eternă, ceea ce exprimă o relaţie esenţială şi atemporală care transcende capacitatea noastră de a înţelege. Este semnificativ faptul că Isus, în învăţătura dată Celor Doisprezece, nu a folosit niciodată termenul „Tatăl nostru", incluzându-Se pe Sine alături de ei în sfera de apucare a cuvântului. În mesajul învierii transmis prin Maria El a indicat două relaţii distincte: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru" (Ioan 20:17), dar cele două relaţii sunt legate împreună în aşa fel încât prima devine temeiul pentru a doua. Filiaţia Lui - deşi la un nivel cu totul unic - a fost baza filiaţiei ucenicilor.

Există de asemenea Paternitatea adoptivă. Aceasta este relaţia răscumpărătoare care aparţine tuturor credincioşilor şi, în contextul mântuirii, este privită sub două aspecte: aspectul poziţiei în Cristos, şi aspectul lucrării regeneratoare a Duhului Sfânt în ei. Această relaţie cu Dumnezeu este fundamentală pentru toţi credincioşii, aşa cum le aminteşte Pavel credincioşilor din Galatia: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus" (Galateni 3:26). În această unire vie cu Cristos ei sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi devin supuşi lucrării regeneratoare a Duhului care le conferă natura de copii: unul este aspectul obiectiv, celălalt este aspectul subiectiv. Datorită poziţiei lor noi (prin justificare) şi a relaţiei noi (prin adoptare) cu Dumnezeu Tatăl în Cristos, ei devin părtaşi naturii divine şi sunt născuţi în familia lui Dumnezeu. Ioan a arătat limpede lucrul acesta în primul capitol al Evangheliei sale: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12,13). În felul acesta lor li s-au acordat toate privilegiile care aparţin acelei relaţii filiale: rezultatul este că „dacă suntem copii, suntem şi moştenitori" (Romani 8:17).

Este clar că învăţătura lui Cristos despre Paternitatea lui Dumnezeu limitează relaţia la cei credincioşi. Nu ni se spune nicăieri că El ar fi presupus că această relaţie există între Dumnezeu şi necredincioşi. Nu ni se dă nici o indicaţie despre Paternitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, ci Cristos le-a spus direct evreilor vicleni: „Voi aveţi de tată pe diavolul" (Ioan 8:44).

Deşi în această relaţie de Tată NT scoate în relief cele mai tandre aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dragostea Lui, credincioşia Lui, grija Lui veghetoare, în acelaşi timp scoate în relief responsabilitatea noastră de a arăta lui Dumnezeu respectul, încrederea şi ascultarea în dragoste pe care copiii le datorează unui tată. Cristos nu ne-a învăţat să ne rugăm doar „Tatăl nostru", ci „Tatăl nostru care eşti în ceruri", întipărind astfel în noi respect şi umilinţă.

BIBLIOGRAFIE
T. J. Crawford, The Fatherhood of God, 1868; J. Orr, The Christian View of God and the World, 1908; A. S. Pringle-Pattison, The Idea of God, 1917; G. Vos, Biblical Theology, 1948; H. Bavinck, The Doctrine of God, 1951; J. I Packer, Knowing God, 1973; J. Schneider, C. Brown, J. Stafford Wright, în NIDNTT 2, p. 66-90; H. Heinknecht ş.a. în TDNT 3, p. 65-123.

R.A.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: