preoţi şi leviţi
PREOŢI ŞI LEVIŢI. Relaţia dintre
preoţi, care sunt urmaşii lui Aaron, şi leviţi, ceilalţi membri ai seminţiei
lui Levi, este una din problemele spinoase ale VT. Orice studiu cu privire la
leviţi trebuie să se ocupe neapărat de dovezile biblice, de studiul pe care l-a
întreprins Julius Wellhausen şi de numeroasele modalităţi în care teologii
contemporani au reacţionat la modul evoluţionist în care el a tratat această
relaţie.
I. Informaţii biblice
a. Pentateuhul
Leviţii apar pe scena biblică în Pentateuh, în
naraţiunile legate de viaţa şi activitatea lui Moise şi Aaron (Exod 2:1-10;
4:14; 6:16-27). După ce Aaron a determinat poporul Israel să se lepede de
Dumnezeu făcându-le un viţel de aur (Exod 32:25 ş.urm.), fiii lui Levi au
răzbunat onoarea Domnului pedepsindu-i pe mulţi dintre eretici. Este posibil ca
această manifestare a fidelităţii faţă de Dumnezeu să fie motivul pentru care
acestei seminţii i s-a dat responsabilităţi legate de legislaţia pe care o
găsim în Pentateuh.
Rolul leviţilor ca şi slujitori în Cortul
întâlnirii, descris amănunţit în cartea Numerilor, este anticipat în Exod
38:21, unde ei lucrează la construirea Cortului întâlnirii, sub supravegherea
fiului lui Aaron, Itamar. Prin legile care au fost date înainte de călătoria
prin pustiu, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte de Dumnezeu şi i s-a
încredinţat desfacerea cortului, purtarea şi ridicarea lui (Numeri 1:47-54).
Fiii lui Levi au tăbărât în jurul Cortului întâlnirii şi se pare că au servit
ca nişte ecrane de protecţie, pentru a-i proteja pe membrii celorlalte seminţii
de mânia lui Dumnezeu, în cazul în care se întâmpla ca, din neatenţie, aceştia
să vină în contact cu Cortul care era sfânt sau cu uneltele din el (Numeri
1:51, 53-2:17).
Fiindu-le interzis să îndeplinească slujba de
preoţi, un privilegiu rezervat numai fiilor lui Aaron (Numeri 3:10), în caz
contar pedeapsa fiind moartea, leviţii au trebuit să îndeplinească o slujbă
auxiliară pe lângă preoţi, în special sarcina de a face munci fizice legate de
îngrijirea Cortului întâlnirii (Numeri 3:5 ş.m.d.). În plus, ei îndeplineau
servicii speciale pentru celelalte seminţii ţinând locul fiecărui întâi născut
din fiecare familie, care trebuia să fie închinat lui Dumnezeu, având în vedere
faptul că El i-a cruţat pe întâii născuţi ai lui Israel cu ocazia Paştelui din
Egipt (cf. Exod 13:2, 3, 13). Ca şi reprezentanţi ai întâilor născuţi din
seminţiile lui Israel (Numeri 3:40 ş.urm.), leviţii au fost întruchiparea
„principiului cuprinzător al reprezentării" prin care s-a născut conceptul
unui popor complet dependent de Dumnezeu şi consacrat cu totul Lui (cf. H.W.
Robinson, Inspiration and Revelation in the Old Testament, 1953, p.
219-221).
Fiecare din cele trei familii ale lui Levi au avut
îndatoririle ei specifice. Fiii lui Chehat (cei între 30 şi 50 de ani fiind în
număr de 2.750, conform Numeri 4:36) aveau sarcina de a transporta mobilierul
cortului, după ce acesta era acoperit cu grijă de către preoţi; preoţii erau
singurii care se puteau atinge de acest mobilier (Numeri 3:29-32; 4:1 ş.urm.).
Chehatiţii erau supravegheaţi de fiul lui Aaron, Eliazar. Fiii lui Gherşon
(2.630; Numeri 4:40) aveau grijă de învelitori, pânze şi funii, şi erau sub
supravegherea lui Itamar, fiul lui Aaron (Numeri 3:21-26; 4:21 ş.urm.). Fiii
lui Merari (3.200; Numeri 4:44) aveau sarcina de a transporta şi de a ridica
Cortul şi curtea lui (Numeri 3:35-37; 4:29 ş.urm.).
Rolul reprezentativ al leviţilor este simbolizat
prin ritualul curăţirii şi al sfinţirii (Numeri 8:5 ş.urm.). De exemplu, atât
faptul că israeliţii (probabil prin liderii seminţiilor lor) şi-au pus mâinile
asupra leviţilor (8:10), recunoscându-i ca înlocuitori (cf. Levitic 4:24, etc.)
cât şi faptul că preoţii i-au adus pe leviţi ca un dar legănat din partea
poporului (probabil prin faptul că i-au condus la altar şi de la altar - Numeri
8:11) ne sugerează că leviţii au fost daţi de către israeliţi fiilor lui Aaron
ca să slujească în locul lor. Acest lucru este explicat în 8:16 ş.urm., unde
fiii lui Levi sunt numiţi netunim, „daruri".
Ei îşi începeau slujba la vârsta de 25 de ani şi o
continuau până la vârsta de 50 de ani, când intrau într-un fel de pensie,
perioadă în care îndeplineau un număr mai mic de sarcini (Numeri 8:24-26).
Probabil că a existat o perioadă de ucenicie de 5 ani, întrucât se pare că
întreaga responsabilitate de a purta cortul şi mobilierul lui cădea pe umerii
bărbaţilor între 30 şi 50 de ani (Numeri 4:3 ş.urm.). Când David a stabilit un
loc fix pentru chivotul legământului, limita inferioară de vârsta a fost redusă
la 20 de ani, căci nu mai era nevoie de leviţi maturi care să îndeplinească
rolul de purtători ai cortului (1 Cronici 23:24 ş.urm.).
Responsabilitatea leviţilor de a reprezenta poporul a atras după sine anumite privilegii. Cu toate că ei nu puteau moşteni pământ (adică nici o suprafaţă nu le-a fost destinată pentru a fi folosită numai de către ei: Numeri 18:23-24; Deuteronom 12:12 ş.urm.), leviţii au trăit din zeciuielile poporului, în timp ce preoţii primeau o parte din jertfele care nu erau mistuite, pârga turmelor de vite şi de oi şi a zecea parte din zeciuielile date leviţilor (Numeri 18:8 ş.urm., 21 ş.urm.; cf. Deuteronom 18:1-4). Ocazional, atât leviţii cât şi preoţii îşi primeau partea din prada de război (de ex. Numeri 31:25 ş.urm.). În plus, leviţilor li s-a permis să locuiască în 48 de cetăţi puse deoparte pentru a fi folosite numai de ei (Numeri 35:1 ş.urm.; Iosua 21:1 ş.urm.). În jurul fiecărei cetăţi exista o păşune rezervată lor. Şase cetăţi, trei de fiecare parte a Iordanului, au slujit ca şi *cetăţi de scăpare.
Tranziţia de la călătoria prin pustie la viaţa
statornică din Canaan (anticipată în Numeri 35 prin întemeierea cetăţilor
levitice) a adus cu sine atât o preocupare sporită pentru bunăstarea leviţilor
cât şi o lărgire a sferei îndatoririlor lor, pentru a face faţă nevoilor unui
model de viaţă descentralizat. În Deuteronom se pune accent mare pe obligaţiile
care le aveau israeliţii faţă de fiii lui Levi, care, la rândul lor, trebuiau
să se bucure de binecuvântările seminţiilor (12:12), de zeciuieli şi de anumite
daruri din partea lor (12:18-19; 14:28-29) şi să participe la diferite praznice
mai importante, cum ar fi Sărbătoarea săptămânilor şi Sărbătoarea corturilor
(16:11-14). Leviţii care erau răspândiţi pe tot cuprinsul ţării trebuiau să fie
părtaşi în egală măsură cu fraţii lor, care locuiau în centrul religios, atât
la slujire cât şi la darurile care li se aduceau (18:6-8).
Pe când cartea Numerilor îi numeşte pe preoţi fiii
lui Aaron (de ex. 10:8), cartea Deuteronomului foloseşte deseori expresia „preoţi
levitici" (de ex. 18:1 - expresia nu este redată de versiunea
Cornilescu, n.tr.). Cu toate că unii teologi au susţinut că în cartea
Deuteronomului nu se face nici o distincţie între preoţi şi leviţi, faptul că
preoţilor li se dau anumite drepturi în Deuteronom 18:3 ş.urm., iar leviţilor
altele în Deuteronom 18:6 ş.urm., ne sugerează că totuşi distincţia este
menţinută şi în această carte. Expresia „preoţi levitici" (de ex.
Deuteronom 17:9,18; 18:1; 24:8; 27:9; cf. Iosua 3:3; 8:33) pare să însemne
„preoţii din seminţia lui Levi". Codul deuteronomic prescrie pentru
aceştia diferite îndatoriri, pe lângă cele care se referă la îngrijirea
Cortului întâlnirii: ei trebuiau să îndeplinească slujba de judecători în cazul
unor decizii dificile (17:8-9), trebuiau să verifice dacă regulamentul cu
privire la leproşi era respectat (24:8), să păstreze cartea legii (17:18) şi
să-l ajute pe Moise în ceremonia de reînnoire a legământului (27:9).
În familia lui Chehat, funcţia de mare preot (în
ebr. hakkohen, „preotul" (Exod 31:10, etc.); hakkohen hammasiah,
„cel care este uns preot" (Levitic 4:3, etc.); (hakkohenh haggadol,
„marele preot" (Levitic 21:10, etc.) a fost îndeplinită de cel mai
vârstnic reprezentant al familiei lui Eleazar, cu excepţia cazurilor în care se
aplicau prevederile din Levitic 21:16-23. El era pus în slujea în acelaşi mod
în care erau puşi ceilalţi preoţi şi îndeplineau aceleaşi îndatoriri de rutină.
El era singurul care purta o îmbrăcăminte mai deosebită (Exod 28; *PIEPTARUL
MARELUI PREOT; *MITRA, *MANTIA) şi interpreta oracolele (*URIM ŞI TUMIM). În
ziua *ispăşirii, el a reprezentat poporul ales înaintea lui Iahve, stropind
sângele ţapului sacrificat pe capacul ispăşirii (*JERTFE Şl DARURI).
b. Primii proroci
Preoţii au jucat un rol mai important decât leviţii
în cartea lui Iosua, în special în naraţiunea care descrie trecerea Iordanului
şi cucerirea Ierihonului. Fiind uneori „preoţii care erau leviţi" (de ex.
Iosua 3:3; 8:33) şi mult mai des simplu „leviţi" (de ex. Iosua 3:6 ş.urm.;
4:9 ş.urm.), ei aveau sarcina foarte importantă de a purta chivotul Domnului.
Cortul întâlnirii, însă, care era purtat de leviţi nu este menţionat (cu
excepţia posibilă din 6:24) până când a fost aşezat la Silo (18:1; 19:51), după
cucerirea Canaanului. Se pare că purtarea chivotului a fost încredinţată
preoţilor, nu Chehatiţilor (cf. Numeri 4:15), datorită importanţei supreme a
acestor călătorii: Dumnezeu, a cărui prezenţă era simbolizată de chivot, mergea
înainte cucerind, şi pentru a cuceri. Leviţii au apărut ca slujbaşi mai
proeminenţi numai atunci când s-a apropiat timpul pentru împărţirea ţării (cf.
Iosua 14:3 ş.urm.). Diferenţa dintre preoţi şi leviţi este menţinută: leviţii
i-au reamintit lui Eliazar, preotul, şi lui Iosua de porunca lui Moise cu
privire la cetăţile levitice (Iosua 21:1-3); Chehatiţii sunt împărţiţi în două
grupe - cei care sunt urmaşii lui Aaron (adică, preoţii) şi restul (Iosua
21-4-5).
Delăsarea generală în ceea ce priveşte închinarea
în perioada dintre cucerirea Canaanului şi instaurarea monarhiei este ilustrată
în două povestiri levitice din cartea Judecători. Se spune că levitul cu care
s-a întâlnit Mica (Judecători 17-18) era din Betleem şi era un membru al
familiei lui Iuda (17:7). Cum putea fi şi levit şi iudeu? Răspunsul depinde de
identitatea levitului: este el *Ionatan, fiul lui Gherşom (18:30), sau nu? Dacă
este vorba despre una şi aceeaşi persoană (aşa cum se pare că este cazul),
atunci relaţia levitului cu Iuda pare să fie doar una geografică, nu
genealogică, în ciuda expresiei „din familia lui Iuda" (17:7). Dacă avem
de a face cu doi bărbaţi, atunci levitul poate fi o dovadă că în această
perioadă şi bărbaţii din alte seminţii puteau să îndeplinească slujba de preot.
Poate că aşa au sunt lucrurile şi cu Samuel, un efraimit (comp. 1 Samuel 1:1; 1
Cronici 6:28). Există o anumită dovada că termenul levit poate să fi fost un
titlu care s-ar traduce cu expresia „unul promis prin jurământ", precum şi
numele folosit pentru a-i desemna pe cei din seminţia lui Levi (cf. W.F.
Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1953, p. 109,204 ş.urm.);
însă, T.J. Meek (Hebrew Origins, 1960, p. 121 ş.urm.) susţine că leviţii
au fost iniţial un trib fără responsabilităţi religioase, care şi-au asumat o
funcţie preoţească nu numai în Israel ci poate şi în Arabia. Povestea sinistră
a levitului şi a concubinei lui (Judecători 19) este o mărturie în plus a
faptului că leviţii erau itineranţi şi că această perioadă era caracterizată
prin delăsare în ceeace priveşte viaţa religioasă. Lipsa unei conduceri
centralizate a redus autoritatea de care s-a bucurat sanctuarul de la Silo
(18:31) şi a permis existenţa mai multor locuri sfinte care nu respectau prea
mult legile mozaice.
Leviţii apar numai ici şi colo în perioada primilor
proroci, de obicei în legătură cu sarcina lor de purtare a chivotului (1 Samuel
6:15; 2 Samuel 15:24; 1 împ, 8:4). Când *Ieroboam I a ridicat la Dan şi Betel
altare străine, el a angajat în aceste centre preoţi care nu erau leviţi,
probabil cu scopul de a rupe definitiv relaţiile cu Templul din Ierusalim (1
Împăraţi 12:31; cf. 2 Cronici 11:13-14; 13:9-10). Un important aspect al
perioadei monarhice a fost controlul pe care l-a deţinut împăratul asupra
centrelor religioase din ambele regate.
c. Cronici
Datorită faptului că scriitorul *Cronicilor a fost
asociat cu tagma preoţească, el tinde să accentueze rolul leviţilor şi să dea
numeroase detalii cu privire la slujba lor pe care scriitorii cărţiilor 1 şi 2
Împăraţi le-au omis. În genealogiile din 1 Cronici 6, care descriu de asemenea
rolul fiilor lui Aaron (6:49-53) şi împărţirea cetăţilor levitice (6:54-81), se
acordă o atenţie specială leviţilor cântăreţi, Heman, Asaf, Etan şi fiii lor,
care au fost puşi de David să conducă activităţile muzicale din Templu (6:31
ş.urm.; cf. 1 Cronici 15:16 ş.urm.). Lista leviţilor din 1 Cronici 9 ridică
multe probleme. Similarităţile care există între această listă şi Neemia 11
i-au făcut pe unii să considere că aceasta este lista cu leviţii care s-au
întors din captivitate la Ierusalim (cf. 1 Cronici 9:1). Alţii (de ex. C.F.
Keil) consideră că lista conţine numele primilor locuitori ai Ierusalimului.
Atât repartizarea îngrijită şi organizată a îndatoririlor cât şi numărul
leviţilor (cf. 212 păzitori ai porţii din 1 Cronici 9:22 cu cei 93 din 1
Cronici 26:8-11) ne sugerează o perioadă după David. Cooperarea strânsă între
leviţi şi fiii preoţilor (cf. 1 Cronici 9:28 ş.urm.) şi faptul că leviţii au
avut grijă de unele vase sfinte şi au ajutat la pregătirea pâinilor de punere
înainte poate fi un indiciu că diviziunea rigidă a îndatoririlor sugerată în Numeri
4 şi 18 a fost slăbită în perioada monarhiei, poate datorită faputului că
numărul fiilor lui Aaron nu a fost suficient de mare (1.760 în 1 Cronici 9:13
se referă probabil la numărul de rudenii, nu la numărul capilor de familie)
pentru a face faţă sarcinilor care li se cereau. De aceea, în plus faţă de
sarcinile obişnuite ca muzicieni şi cântăreţi, uşieri şi purtători ai
chivotului legământului, etc., leviţii trebuiau să ajute la pregătirea
jertfelor, precum şi la curăţarea curţilor şi încăperilor, la curăţarea
lucrurilor sfinte şi la pregătirea pâinii pentru punerea înainte, a darurilor
de mâncare, a pâinii nedospite şi a jerfelor celor dintâi roade, etc. (23:14).
Poruncile date de David în 1 Cronici 23 ilustrează
cei doi factori dominanţi care au produs schimbări substanţiale în oficiul
îndeplinit de leviţi: stabilirea permanentă a chivotului legământului la
Ierusalim, care automat a anulat toate regulamentele cu privire la sarcina
leviţilor de a fi purtătorii chivotului; şi centralizarea responsabilităţilor
legate de viaţa religioasă (şi de alte domenii ale vieţii) în persoana
împăratului. Conform concepţiei evreieşti cu privire la personalitatea
colectivă, împăratul era privit acum ca un mare părinte al naţiunii, a cărei
personalitate deriva din caracterul lui. Urmând exemplu lui David care a adus
altarul central la Ierusalim (1 Cronici 13:2 ş.urm.) şi a stabilit modul în
care trebuie să se desfăşoare activitatea în jurul lui (1 Cronici 15:1 ş.urm.;
23:1 ş.urm.), în conformitate cu reglementările prevăzute în legea lui Moise,
Solomon a zidit, a consacrat şi a supravegheat Templul şi activitatea cultică
ce s-a desfăşurat în el, după planul întocmit de tatăl lui (1 Cronici 28:11-13,
21; 2 Cronici 5-8, observaţi în special 8:15: „Nu s-au abătut de la porunca
împăratului cu privire la preoţi şi leviţi...").
În mod similar, Iosafat a dat sarcini prinţilor,
leviţilor şi preoţilor de a-i învăţa Legea pe oameni în tot ţinutul lui Iuda (2
Cronici 17:7 ş.urm.) şi a numit pe nişte leviţi, preoţi şi capi de familii ca
judecători la Ierusalim (2 Cronici 18:8 ş.urm.) sub supravegherea marelui
preot. Ioas (2 Cronici 24:5 ş.urm.), Ezechia (2 Cronici 29:3 ş.urm.) şi Iosia
(2 Cronici 35:2 ş.urm.) i-au supravegheat pe leviţi şi pe preoţi şi le-a
restabilit rolurile pe care le-a prescris David pentru ei.
Relaţia dintre slujba levitică şi cea profetică
este o problemă discutabilă. Au fost oare anumiţi leviţi proroci? Nu putem da
nici un răspuns categoric, dar există anumite dovezi că, uneori, leviţii au
îndeplinit anumite activităţi profetice: Iahaziel, un levit dintre fiii lui
Asaf, a prorocit că Iosafat va birui în lupta cu moabiţii şi amoniţii (2
Cronici 20:14 ş.urm.) iar Iedutun, levitul, este numit văzătorul împăratului (2
Cronici 35:15).
d. Prorocii de mai târziu
Isaia, Ieremia şi Ezechiel s-au ocupat pe scurt de
rolul leviţilor în perioada de după Exil. Isaia 66:21 relatează că Dumnezeu îl
va strânge pe Israel cel risipit (sau poate pe păgânii convertiţi) ca să-I
slujească Lui ca leviţi şi preoţi. Ieremia (33:17 ş.urm.) întrezăreşte un
legământ cu preoţi dintre leviţi (sau poate preoţi şi leviţi; cf. Sir. şi
Vulg.), care este tot atât de important ca şi legământul pe care l-a încheiat
Dumnezeu cu familia lui David (cf. 2 Samuel 7). Ezechiel face o deosebire clară
între preoţii leviţi, pe care îi numeşte fiii lui Ţadoc (de ex. 40:46; 43:19)
şi leviţi. Despre prima categorie se spune că au rămas credincioşi lui Dumnezeu
(44:15; 48:11), iar despre cea de-a doua categorie că au mers după idoli şi, de
aceea, nu se mai pot apropia de altar şi nu se mai pot atinge de lucrurile
sfinte (44:10-14). În realitate, cele găsite în cartea lui Ezechiel par să
sugereze o reîntoarcere la deosebirea clară dintre preot şi levit, pe care o
găsim în Numeri, distincţie care a fost oarecum neclară în perioada monarhiei.
e. Scrierile post-exilice
Sub conducerea lui Iosua şi a lui Zorobabel, 341 de
leviţi s-au întors (Ezra 2:36 ş.urm.) împreună cu 4289 de membri ai familiilor
preoţeşti şi cu 392 de slujitori ai Templului (netinim, adică
„dat", „numit", care se pare că au fost urmaşii prizonierilor de
război care au fost puşi să facă munci în Templu; cf. Iosua 9:23, 27; Ezra
8:20). Diferenţa dintre numărul mare de preoţi şi numărul relativ mic de leviţi
se poate datora faptului că mulţi leviţi şi-au însuşit rolul de preot în timpul
exilului. Se pare că ceilalţi leviţi care au avut rolul de slujitori în Templu,
au ezitat să se întoarcă (Ezra 8:15-20). Leviţii au jucat un rol proeminent la
aşezarea temeliei Templului (Ezra 3:8 ş.urm.) şi la consacrarea lui (Ezra 6:16
ş.urm.). După ce a recrutat leviţi în partida lui (Ezra 8:15 ş.urm.), Ezra a
instituit o reformă pentru interzicerea căsătoriilor cu străinii în care
ajunseseră să se implice chiar şi preoţi şi leviţi (Ezra 9:1 ş.urm.; 10:5
ş.urm.).
La fel în Neemia, leviţii şi preoţii şi-au asumat
întreaga gamă de responsabilităţi. După ce au reparat o porţiune a zidului
(Neemia 3:17), leviţii şi-au petrecut timpul învăţând Legea (Neemia 8:7-9) şi
participând la viaţa religioasă a naţiunii (Neemia 11:3 ş.urm.; 12:27 ş.urm.).
Ei au primit zeciuieli de la popor, iar la rândul lor au dat a zecea parte din
zeciuială fiilor lui Aaron (Neemia 10:37 ş.urm.; 12:47). Datorită deteriorării
activităţii cultice în timpul absenţei lui Neemia de la Ierusalim, a apărut necesitatea
unei autorităţi centrale pentru a implementa regulile levitice: lui Tobia,
amonitul, i s-a permis să ocupe camera din Templu care trebuia să slujească de
vistierie pentru zeciuielile leviţilor (Neemia 13:4 ş.urm.); privaţi de
suportul lor financiar, leviţii au părăsit Templul şi au plecat să muncească
ogoarele pentru a se întreţine (Neemia 13:10 ş.urm.).
Este posibil ca aceasta să fi fost perioada când
preoţii au căutat mai mult câştigul personal decât să-şi îndeplinească datoria
lor de învăţători ai Legii şi au acceptat jertfe pângărite (Maleahi 1:6 ş.urm.;
2:4 ş.urm.). Pentru Maleahi, purificarea fiilor lui Levi a fost una dintre cele
mai importante misiuni escatologice (3:1-4).
Slujba de mare preot a rămas în familia lui Eliazar
până în timpul lui *Eli, un urmaş al lui Itamar. Conspiraţia lui *Abiatar l-a
determinat pe Solomon să-l concedieze (1 Împăraţi 2:26 ş.urm.). Oficiul de mare
preot s-a reîntors cu ocazia aceasta în casa lui Eliazar, prin numirea în
funcţia de mare preot a lui *Ţadoc, şi a rămas în această familie până când,
datorită intrigilor politice Onias III a fost destituit de împăratul seleucid
Antioh IV (Epifanes) (cca. 174 î.Cr.). După aceea, funcţia de mare preot a fost
sub patronajul puterii conducătoare.
II. Reconstituirea făcută de Wellhausen
Apariţia teoriei documentare cu accentul care l-a
pus aceasta pe data post-exilică la care a fost completat codul preoţesc
(*PENTATEUH) a atras după sine o evaluare radicală a dezvoltării religiei lui
Israel. Forma clasică a acestei reevaluări a fost prezentată de Julius
Wellhausen (1844-1918) în lucrarea lui Prolegomena to the History of Israel
(1878; E.T. 1855).
Problema dificilă care a apărut în relaţia dintre
preot şi levit în opinia lui Wellhausen a fost interdicţia pe care a impus-o
Ezechiel leviţilor de a nu mai îndeplini sarcini care aparţin preoţilor
(44:6-16). Din afirmaţia lui Ezechiel, Wellhausen a tras două concluzii:
separarea a ceea ce este sfânt de ceea ce este profan nu a fost o procedură
caracteristică Templului, după cum indică practica templelor păgâne de a folosi
slujitori (vezi mai sus); Ezechiel reduce activitatea leviţilor, care înainte
îndeplineau sarcini preoţeşti, la statutul de sclavi pe lângă templu. Fiii lui
Ţadoc au avut de suferit de pe urma acestei acţiuni, deoarece ei slujeau la
altarul central din Ierusalim şi, spre deosebire de leviţi, ei nu s-au pângărit
slujind pe toate înălţimile din ţară. Când fiii lui Ţadoc au ridicat obiecţii
la ideea de a pierde controlul absolut pe care l-au deţinut, Ezechiel a
născocit criteriul „moral" pentru menţinerea lor în oficiu, cu toate că în
realitate deosebirea dintre un preot şi un levit era accidentală, nu morală (a
fost o întâmplare că preoţii erau la Ierusalim şi leviţii pe înălţimi).
Concluzia lui Wellhausen este că legea preoţească din Numeri nu a existat în
vremea lui Ezechiel.
Întrucât numai codul preoţesc pune accent pe
preoţia aaronică, aceasta a fost considerată de Wellhausen ca fiind o ficţiune,
cu scopul de a da impuls preoţiei din vremea lui Moise. Genealogiile din
Cronici sunt încercări artificiale de a face o legătura între fiii lui Ţadoc cu
Aaron şi Eliazar.
De o importanţă covârşitoare în reconstituirea lui
Wellhausen a fost contrastul puternic dintre „maşinăria sofisticată" a
cultului din pustie şi forma descentralizată a cultului din perioada
judecătorilor, când, conform celor scrise în Judecători 3-16, se pare că
închinarea a jucat numai un rol minor. Wellhausen a considerat că această
perioadă a judecătorilor a fost timpul în care a originat închinarea israelită,
care a început simplu, prin aducerea jertfelor de către capii familiilor, dar
care a evoluat când, în unele localităţi unde se găseau altare, unele familii
(de ex. familia lui Eli din Silo) au câştigat influenţă. Un exemplu foarte clar
al diferenţei dintre religia complexă din pustie şi simplitatea religiei din
timpul aşezării în ţara Canaanului a fost faptul că Samuel, un efraimit, dormea
noaptea lângă chivotul legământului (1 Samuel 3:3) în locul unde, conform celor
scrise în Levitic 16, numai marele preot putea intra odată pe an.
Când Solomon a zidit locul permanent pentru chivot,
preoţii de la Ierusalim (sub conducerea lui Ţadoc care, la rândul lui a fost
numit de David), au ajuns să fie mai importanţi decât ceilalţi. Ca şi în Iuda,
acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Israel: locurile sfinte ale lui Ieroboam au
fost centre religioase împărăteşti şi preoţii care slujeau acolo îi erau
răspunzători direct lui (Amos 7:10 ş.urm.). În Iuda, procesul centralizării a
atins punctul culminant când reforma lui Iosia a abolit înălţimile, a redus
rolul preoţilor care slujeau aici la funcţii auxiliare, pe care le îndeplineau
în sanctuarul central de la Ierusalim, şi a pregătit scena pentru măsurile
hotărâtoare întreprinse de Ezechiel.
Faţă de această schematizare evolutivă, Wellhausen
a stabilit diferite componente ale Pentateuhului şi a găsit un grad de
corespondenţă foarte ridicat. În legile care se găsesc în sursa I (Exod 20-23;
34) preoţia nu este menţionată, în timp ce alte pasaje din I îl prezintă pe
Aaron (Exod 4:14- 32:1 ş.urm.) şi pe Moise (Exod 33:7-11) ca întemeietorii
clerului. Menţionarea altor preoţi (de ex. 19:22; 32:29) a fost respinsă de
Wellhausen, întrucât el consideră că aceste pasaje sunt interpolări. Documentul
D (Deuteronom 16:18; 18:22), este cel în care, după părerea lui, preoţii au
început să fie denumiţi leviţi. Caracterul ereditar al preoţiei a
început nu cu Aaron (care, în opinia lui Wellhausen „nu a fost prezent iniţial
în I, ci a fost introdus în text de redactorul care a combinat documentele I şi
E") ci în timpul monarhiei, cu fiii lui Ţadoc. Recunoscând faptul că
includerea lui Levi în binecuvântările seminţiilor în Geneza 49 este autentică,
Wellhausen a crezut că această seminţie „s-a stins la o dată mai timpurie"
şi că legătura presupusă dintre modul oficial în care a fost folosit termenul levit
şi seminţia lui Levi a fost una artificială.
Codul preoţesc (P) nu numai că a dat puteri
clerului, dar a şi introdus diviziunea de bază în rândurile clerului - i-a
separat pe preoţi (fiii lui Aaron) de leviţi (restul seminţiei). De aceea, în
timp ce deuteronomistul a vorbit despre preoţii levitici (adică, preoţi
leviţi), scriitori cum au fost cei care au scris cărţile Cronicilor, au vorbit
despre preoţi şi leviţi.
O altă inovaţie preoţească a fost persoana marelui
preot care predomină în Exodul, Leviticul şi Numeri mai mult decât oricare din
scrierile pre-exilice. Dacă în cărţile istorice regele a dominat cultul, în
codul preoţesc figura dominantă a fost marele preot, a cărui statut regesc, în
opinia lui Wellhausen, se referă numai la o perioadă când guvernul civil al lui
Iuda a fost în mâinile străinilor iar Israel era mai degrabă o biserică decât
un popor - perioada post-exilică.
Pentru a vedea persistenţa cu care Wellhausen s-a fixat
în reconstituirea făcută de el, este suficient să consulţi lucrări
reprezentative ca de exemplu: Max Loehr, A History of Religion in the Old
Testament, 1936, de ex. pag. 136-137; W.O.E. Oesterley şi T. H. Robinson, Hebrew
Religion, 1930, de ex. p. 2554 şi R.H. Pfeiffer, IOT, 1948, de ex. p.
556-557.
III. Unele reacţii la reconstituirea făcută de
Wellhausen
Printre conservatorii care şi-au propus să dărâme
structura lui Wellhausen, există trei nume care sunt demne de a fi menţionate:
James Orr (The Problem of the Old Testament, 1906), O.T. Allis (The
Five Books of Moses, 1949, p. 185-196), G. Ch. Aalders (A Short
Introduction to the Pentateuch, 1949, p. 66-71).
Caracteristica reconstituirii lui Wellhausen este
supoziţia că leviţii care au fost invitaţi în Deuteronom 18:6-7 să slujească la
altarul central au fost preoţii care au fost privaţi de drepturi prin abolirea
înălţimilor în timpul reformei lui Iosia. Dar ne lipsesc dovezi concludente
pentru a sprijini această presupunere. De fapt, 2 Împăraţi 23:9 afirmă
contrariul: preoţii de pe înălţimi nu au venit la altarul Domnului din
Ierusalim. Punctul de vedere conform căruia în cartea Deuteronomului nu se face
o deosebire prea clară între preoţi şi leviţi a fost discutată mai sus, unde am
văzut că, de fapt, s-a făcut o distincţie între aceştia referitor la
îndatoririle pe care le-au avut oamenii faţă de ei (Deuteronom 18:3-5, 6-8). Nu
poate fi susţinut nici punctul de vedere conform căruia expresia „preoţii,
leviţii" (Deuteronom 17:9, 18; 18:1; 24:8; 27:9), care nu se mai găseşte
în altă parte a Pentateuhului, este o dovadă că în cartea Deuteronomului cele
două slujbe sunt identice. Rolul expresiei este mai degrabă acela de a arăta
din ce trib provin preoţii. Lucrul acesta pare să fie confirmat în 2 Cronici
23:18 şi 30:27, unde se face deosebire între „preoţii leviţi" şi ceilalţi leviţi
(30:25), uşieri, etc. (23:19).
Atât Wellhausen cât şi alţii au încercat în mod
frecvent să ne atragă atenţia asupra discrepanţei aparente între legea
*zeciuielilor din Numeri 18:21 ş.urm. (cf. Levitic 27:30 ş.urm), care alocă
zeciuielile pentru leviţi, şi pasajul paralel din Deuteronom 14:22 ş.urm., care
permite israeliţilor să mănânce din zeciuieli în cadrul unui ritual, împreună
cu leviţii. Prin tradiţie, iudaismul a reconciliat cele două pasaje numind
zeciuiala din Deuteronom „o a doua zeciuială", de ex. în tractatele
talmudice Ma aser Sheni. Este posibil ca această explicaţie să nu fie tot atât
de acceptabilă ca şi cea a lui James Orr (op. cit., p. 188-189): legile din Deuteronom,
a susţinut el, se referă la un timp când legile privitoare la zeciuieli (şi
cele privitoare la cetăţile levitice) nu puteau fi puse în aplicare, întrucât
cucerirea nu a fost completă şi nu a existat o agenţie centrală pentru a le
impune. Cu alte cuvinte, Numeri 18:21 ş.urm. se ocupă de idealul lui Israel, pe
când Deuteronom 14:22 ş.urm. este un program interim pentru cucerire şi aşezare
în ţară.
De mare importanţă în reconstituirea făcută de
Wellhausen este interpretarea lui cu privire la denunţarea de către Ezechiel a
leviţilor (44:4 ş.urm.), în care găseşte originea diferenţei dintre preoţi
(fiii lui Ţadoc) şi leviţi (preoţi care au fost angajaţi anterior în idolatrie
pe înălţimi). Dar James Orr (op. cit. p. 315-319, 520) ne atrage atenţia asupra
stării deplorabile a preoţiei chiar înainte de vremea lui Ezechiel, şi arată că
Ezechiel nu a stabilit Legea ci a restabilit-o prin privarea leviţilor de
privilegii pe care şi le-au asumat pe nedrept, uzurpând în timpul monarhiei şi
prin înlăturarea preoţilor care se închinau idolilor, la rangul inferior de
levit care era aproape încetăţenit. În plus, contextul ideal al sentinţei
rostite de Ezechiel sugerează că este posibil ca această retrogradare să nu fi
avut loc niciodată, cel puţin literar. Tonul lui Ezechiel este în contradicţie
cu codul preoţesc, în sensul că acest cod nu aminteşte nimic de retrogradarea
preoţilor, ci pune accentul pe alegerea divină. În plus, preoţii din documentul
P nu sunt fiii lui Ţadoc, ci fiii lui Aaron.
Şcoala de gândire wellhausiană consideră în general
că slujba de mare preot aparţine perioadei post-exilice. Cu toate că titlul
acesta apare în scrierile din perioada dinainte exilului numai în 2 Împăraţi
12:10-22:4,8 - 23:4 (versete pe care criticii adepţi ai teoriei documentare le
consideră ca interpolări ce aparţin perioadei post-exilice), existenţa acestei
slujbe pare să fie confirmată de titlul „preotul" (articulat, n.tr. - de
ex. Ahimelec, 1 Samuel 21:2; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:9-10, 15; Urie, 2 Împăraţi
16:10 ş.urm.) şi de faptul că preoţia, de orice rang ar fi ea, implică un şef
administrativ, chiar şi în cazul în care regele este figura dominantă a
cultului. (Cf. J. Pedersen, Israel, 3-4, p. 1890
În cartea sa, The Religion of Israel, 1960,
Yehezkel Kaufmann analizează mai multe concluzii importante la care a ajuns
Wellhausen, şi găseşte că acestea lasă de dorit. Marele preot, de exemplu,
departe de a fi un pesonaj de rang împărătesc care să ne aducă aminte de
liderii religioşi ai perioadei de după exil, oglindeşte fidel starea unei
tabere militare care se supune autorităţii lui Moise, nu autorităţii lui Aaron
(op. cit. p. 184-187).
Kaufmann îşi îndreaptă atenţia spre „unul dintre
stâlpii structurii lui Wellhausen care nu a fost clătinat de critica literară
din ultima perioadă" - reconstituirea relaţiei dintre preoţi şi leviţi.
Observând lipsa dovezilor cu privire la îndepărtarea preoţilor din mediul
rural, el ne atrage atenţia asupra unui punct slab al teoriei documentare:
„Nimic nu poate face plauzibilă o teorie care spune că preoţii care i-au
îndepărtat pe colegii lor au găsit cu cale să le încredinţeze acestora sarcini
clericale foarte pretenţioase, o teorie cu atât mai improbabilă cu cât ne
gândim la numărul mare de preoţi şi la numărul mic de leviţi din timpul Restaurării"
(p. 194 -4.289 de preoţi, Ezra 2:36 ş.urm.; 341 leviţi plus 392 de slujitori ai
Templului, Ezra 2:43 ş.urm.)!
De ce au păstrat preoţii relatarea cu privire la
credincioşia leviţilor din timpul abaterii lui Aaron (Exod 32:26-29), în timp
ce fac comentarii critice la adresa idolatriei care, în opinia lui Wellhausen,
a fost ceea ce a dus la retrogradarea lor, şi în loc să le acorde leviţilor
pedeapsa, le acordă onoarea chemării divine? După ce afirmă că leviţii sunt o
categorie distinctă de exilaţi, Kaufmann arată că ei nu s-au putut erija într-o
categorie distinctă în scurta perioadă dintre reforma lui Iosia (ca să nu mai
vorbim de sentinţa pronunţată de Ezechiel) şi întoarcerea din Babilon, mai ales
pe pământ străin.
Este posibil ca reconstituirea lui Kaufmann să nu
se dovedească a fi întru totul satisfăcătoare. El neagă faptul că ar exista o
legătură ereditară între fiii lui Aaron şi leviţi, întrucât el socoteşte că
aaroniţii formează „preoţia veche şi păgână a lui Israel" (p. 197), şi
astfel respinge tradiţia biblică care face legătură între Moise, Aaron şi
leviţi (cf. Exod 4:14). În cazul incidentului cu viţelul de aur, seminţia lui
Levi s-a asociat cu Moise împotriva lui Aaron, dar a fost obligată să cedeze
privilegiul de a sluji la altar aaroniţilor (p. 198), trebuind să se
mulţumească cu rolul de sclavi ai templului. Aceasta ne face sa ne întrebăm cum
s-a putut întâmpla ca, fără să fi fost asociaţi cu Moise, aaroniţii au
supravieţuit în urma incidentului nefericit cu viţelul de aur şi au continuat
să rămână preoţi. Opinia lui Kaufmann că legislaţia deuteronomică a fost
compilată în ultima parte a perioadei monarhice şi că aparţine, ca atare, unei
perioade mult mai târzii decât scrierile preoţeşti reflectă mai degrabă o
întoarcere la poziţia dinainte a criticilor literari (adică, la poziţia lui Th.
Noeldeke şi a altora) decât un atac al poziţiei lui Wellhausen.
Respingând perspectiva liniară a evoluţiei
instituţionale care a constituit un punct principal în platforma lui
Wellhausen, W.F. Albright remarcă faptul că Israel ar fi unic printre vecinii
lui, dacă nu ar fi avut în perioada judecătorilor, şi după aceea, un mare
preot, numit de obicei (în conformitate cu practica semitică) preotul (Archaeology
and the Religion of Israel, 1953, p. 107-108). Faptul că nu s-a pus accent
pe slujba marelui preot în perioada monarhiei reprezintă un declin deşi, după
colapsul monarhiei, preoţia a fost înălţată din nou la un loc de cinste.
Albright acceptă istoricitatea lui Aaron şi nu găseşte nici un motiv care să-l
împiedice să-l considere pe Ţadoc un aaronit. Trăgând concluzia că termenul
levit s-a referit mai întâi la slujbă (vezi mai sus) iar după aceea la seminţia
lui Levi, Albright arată că este posibil ca uneori, leviţii să fie avansaţi la
rangul de preoţi şi că „nu suntem îndreptăţiţi nici să aruncăm peste bord
tradiţia Israelului cu privire la preoţi şi leviţi, dar nici să considerăm
aceste categorii nişte grupe genealogice" (op. cit. p. 110).
Presupunerea faptului că în perioada pribegiei prin
pustie cortul întâlnirii a fost o idealizare a Templului şi că nu a avut o
existenţă istorică, presupunere atât de necesară reconstituirii lui Wellhausen,
a fost acum abandonată în mare măsură (deşi cf. R.H. Pfeiffer, Religion in
the Old Testament, 1961, p. 77-78). Existenţa atât a chivotelor cât şi a
corturilor portabile care erau utilizate ca locuri sfinte este atestată în
cazul vecinilor lui Israel, aşa cum mărturisesc descoperirile arheologice.
Departe de a fi nişte născociri dintr-o perioadă de mai târziu, acestea, după
cum afirmă John Bright, sunt „moşteniri ale credinţei primitive a lui Israel
din perioada pribegiei prin pustie" (A History of Israel, 1960, p.
146-147).
Este evident că această dilemă a relaţiei dintre
preoţi şi leviţi nu a fost soluţionată întru totul. Informaţiile pe care le
avem din perioada cuceririi Canaanului şi a aşezării în ţară sunt insuficiente.
Este periculos să presupui că legislaţia din Pentateuh, care deseori reprezintă
situaţia ideală, a fost vreodată respectată ad litteram. Chiar şi împăraţii
viteji cum au fost David, Iosafat, Ezechia şi Iosia nu au fost în stare să
garanteze conformarea integrală cu Legea mozaică.
Este însă şi mai nejustificat să se susţină că dacă
legile nu au fost impuse ele nu au existat. Combinarea argumentelor din tăcere,
cu reconstituirea evoluţionară şi cu practica de a recurge la corecturi de
texte şi la extirpări literare atunci când textele prezentatau probleme, a avut
ca rezultat în mai multe cazuri o interpretare a istoriei biblice care s-a
dovedit a fi prea superficială pentru a face faţă în permanenţă complexităţii
datelor biblice şi a culturii semite. Reconstituirea ingenioasă a istoriei
leviţilor de către Wellhausen poate fi un exemplu.
BIBLIOGRAFIE.
Pe lângă lucrările citate mai sus, menţionăm şi următoarele:
R. Brinker, The Influence of Sanctuaries in Early Israel, 1946, p. 65
ş.urm.; R. de Vaux, Ancient Israel: Its Life and Institution, E.T. 1961;
A. Cody, A History of the Old Testament Priesthood, 1969; M. Haran et
al, „Priests and Priesthood", EJ, 13, 1970; H.-J. Kraus, Worship in
Israel, E.T. 1966.
IV. Preoţia în Noul Testament
a. Continuitatea din Vechiul Testament
Cu o singură excepţie, şi anume cazul preotului lui
Zeus, care a căutat să-i venereze pe Pavel şi pe Barnaba în Listra (Faptele Apostolilor
14:13), toate celelalte referiri la preoţi şi mari preoţi din evanghelii şi din
Faptele Apostolilor presupun o continuitate istorică şi religioasă între VT şi
NT: nu este nevoie de nici o explicaţie cu privire la rolul preotului în Pilda
samariteanului milostiv (Luca 10:31) sau cu privire la îndatoririle preotului
Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul (Luca 1:5); Isus a recunoscut rolul pe
care-l aveau preoţii după Lege de a-i declara pe leproşi curaţi (Matei 8:4;
Marcu 1:44; Luca 5:14; 17:14; vezi Levitic 14:3). Isus a comparat de asemenea
practica mai liberă a unor preoţi din VT cu legalismul oponenţilor lui (Matei
12:4-5). El nu a avut nimic împotriva funcţiunilor prescrise ale Templului şi
ale preoţiei.
b. Conflictul cu iudaismul
Cele mai multe referiri la preoţi, în special la
marii preoţi, se găsesc însă în contexte care descriu conflicte. Matei îi
descrie pe marii preoţi ca fiind implicaţi activ în evenimentele prezentate în
evanghelie de la bun început (Matei 2:4) şi până la sfârşit (Matei 28:11).
Opoziţia lor creşte pe măsură ce afirmaţiile şi misiunea lui Isus devin tot mai
clare, de ex. în cazul când El a contestat legea cu privire la Sabat (Matei
12:1-7; Marcu 2:23-27; Luca 6:1-5) şi în pildele Sale în care i-a criticat pe
liderii religioşi (Matei 21:45-46). Acest conflict puternic a fost anticipat
imediat după mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip (Matei 16:21; Marcu
8:31; Luca 9:22), a luat amploare în Duminica intrării în Ierusalim şi la
izgonirea din Templu a vânzătorilor (Matei 21:15 23, 45-46; Marcu 11:27; Luca
19:47-48; 20:1) şi a ajuns la punctul culminant odată cu arestarea şi judecata
lui Isus (Matei 26-27). Cea de-a patra evanghelie redă şi ea acest conflict
(Ioan 7:32, 45; 11:47, unde fariseii sunt părtaşi la crimă; 12:10, unde
ostilitatea lor este îndreptată împotriva lui Lazăr; 18:19, 22, 24, 35, unde se
subliniază rolul lui Caiafa în judecarea lui Isus; cf. 19:15).
Rareori s-a întâmplat ca marii preoţi (archiereus)
să fi acţionat individual pentru a distruge influenţa lui Isus. În funcţie de
problema care se ivea şi de împrejurări, ei erau însoţiţi de membri ai
Sinedriului (archontes, Luca 23:13; 24:20), de scribi (grammateis,
Matei 2:4; 20:18; 21:15), de scribi şi bătrâni (grammateis, presbyteroi,
Matei 16:21; 27:41; Marcu 8:31; 11:27; 14:43, 53; Luca 9:22), de bătrâni (Matei
21:23-26:23). Când termenul „marele preot" este la singular, el se referă
la mai marele Sinedriului (de ex. Caiafa, Matei 26:57; Ioan 18:13; Ana, Luca
3:2; Ioan 18:24; Faptele Apostolilor 4:6; Anania, Faptele Apostolilor 23:2;
24:1). Pluralul „marii preoţi" descrie membrii familiilor marilor preoţi
care slujeau în Sinedriu; marii preoţi în funcţie precum şi cei care au ieşit
din slujbă împreună cu membrii familiilor preoţeşti mai de seamă (Faptele
Apostolilor 4:6). J. Jeremias a susţinut că „marii preoţi" este un termen
care îi include şi pe funcţionarii Templului, cum ar fi vistiernicul şi şeful
politiei Templului (Jerusalem in the Time of Jesus, E.T. 1969, p. 160
ş.urm.).
Moartea şi învierea lui Isus nu au aplanat
conflictul, după cum se documentează pe larg în Faptele Apostolilor. Mărturia
apostolilor despre înviere i-a angajat pe saduchei şi pe marii preoţi într-o
dispută cu ceilalţi slujitori ai Templului (Faptele Apostolilor 4:1; 5:17). Este
demnă de menţionat implicarea preoţilor în viaţa lui Saul din Tars. Persecuţia
plănuită asupra creştinilor din Damasc se pare că a fost aprobată de marele
preot (Faptele Apostolilor 9:1-2, 14); exorciştii iudei care au încercat să
imite la Efes minunile pe care le-a făcut Pavel sunt prezentaţi ca fiind „şapte
feciori ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă" (Faptele
Apostolilor 19:13-14); la fel ca şi învăţătorul lui, Pavel a fost judecat de un
mare preot, Anania, în cazul de faţă care, ca şi predecesorii săi, a depus o
plângere împotriva lui în faţa guvernatorilor romani, înaintea lui Felix şi
Festus (Faptele Apostolilor 24:1 ş.urm.; 25:1-31). Aproape nimic din viaţa
apostolului nu ilustrează atât de bine schimbarea radicală produsă prin convertirea
lui, ca şi întorsătura dramatică pe care a luat-o relaţia lui cu sistemul
preoţesc de atunci: începutul biografiei lui biblice ni-l prezintă ca un
persecutor împreună cu preoţimea; sfârşitul, ca pe unul care este persecutat de
preoţime.
Consumarea preoţiei în Cristos
Iniţial, acest conflict a izvorât din convingerea
creştină şi din suspiciunea iudeilor că viaţa, moartea, învierea şi înălţarea
la cer a lui Isus au eclipsat, dacă nu cumva au şi distrus, structurile
vechiului sistem preoţesc. Învăţătura lui Isus L-a situat pe Însuşi Isus în
centrul unei noi structuri sacerdotale: „Dar Eu vă spun că aici este Unul mai
mare decât Templul" (Matei 12:6); „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile
îl voi ridica" (Ioan 2:19); „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească,
ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Marcu
10:45).
Dintre scriitorii NT, autorul Epistolei către evrei
este cel care ia toate aceste fire şi le ţese într-o pânză multicoloră. Mânat
de pasiunea de a dovedi că credinţa creştină este superioară modelelor de
închinare din VT şi într-adevăr, le-a înlocuit pe acestea, scriitorul acestei
epistole pretinde cu insistenţă că Isus a fost numit de Dumnezeu (5:5-10) să
fie noul şi adevăratul Mare Preot care, să rezolve în final problema păcatului
omenesc. Preoţia Lui, care este superioară preoţiei lui Aaron (7:11) şi care
îşi are obârşia în preoţia lui Melhisedec (7:15-17), conţine perfecţiunea care
lipsea din sistemul jertfelor din vechime (7:18): 1. Ea are la bază
propriul jurământ al lui Dumnezeu (7:20-22); 2. Este permanentă pentru
că este centrată în Cristosul cel veşnic (7:23-25); 3. Ea beneficiază de
pe urma desăvârşirii lui Cristos care nu a fost necesar să fie curăţat de
păcat, aşa cum a fost necesar în cazul fiilor lui Aaron (7:26-28); 4. Ea
continuă în ceruri unde Dumnezeu Însuşi a ridicat un sanctuar, cortul lui Moise
nefiind decât o copie a acestuia (8:1- 7); 5. Această preoţie este
împlinirea promisiunii lui Dumnezeu cu privire la Noul legământ (8:8:13); 6.
Jertfa acestei preoţii nu trebuie adusă în mod repetat, ci s-a depus „o dată
pentru totdeauna" (7:27; 9:12); 7. Jertfa nu a fost „sângele
taurilor şi a berbecilor", care nu era în stare să îndepărteze păcatul, ci
„sângele lui Isus Cristos", prin care cei credincioşi sunt sfinţiţi (10:4,
10); 8. Rezultatul acestei preoţii este o intrare slobodă şi permanentă
înaintea lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii, nu numai un ordin preoţesc
(10:11-22); 9. Promisiunile şi speranţele ei sunt asigurate de
credincioşia lui Dumnezeu şi de siguranţa celei de-a doua veniri a lui Cristos
(9:28; 10:23); 10. Iertarea ei deplină constituie cea mai înaltă
motivaţie la faptele dragostei şi la neprihănire (10:19-25); 11.
Eficacitatea acestei preoţii în viaţa poporului lui Dumnezeu este garantată de
mijlocirea permanentă a lui Cristos (7:25). Cu toate că Pavel n-a ales să facă
din preoţia lui Cristos o temă predominantă a scrierilor lui, (probabil
datorită faptului că el şi-a desfăşurat lucrarea mai mult printre Neamuri, a
căror primă nevoie a fost aceea de a şti că nu mai sunt sub Lege şi că au un
loc bine stabilit în planul lui Dumnezeu), putem să fim recunoscători că
bogatele învăţături din Evrei se află printre darurile pe care ni le-a lăsat
Dumnezeu în canonul Scripturii. Vezi G.E. Ladd, A Theology of the New
Testament, 1974, p. 578-584.
d. Misiunea bisericii
Ca şi Trup al lui Cristos şi ca noul său Israel
(cf. Exod 19:6), Biserica are menirea să fie în lume o preoţie - o slujbă de
mijlocire prin care voia lui Dumnezeu este făcută de cunoscut oamenilor şi prin
care nevoile oamenilor sunt aduse înaintea tronului lui Dumnezeu, în rugăciune.
Cele două îndatoriri ale acestei preoţii sunt menţionate de Petru: 1.
„să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos"
(1 Petru 2:5), adică, să vă închinaţi lui Dumnezeu şi să faceţi voia Lui; 2.
„să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina
Sa minunată", adică de a depune mărturie pentru lucrarea de mântuire care
se desfăşoară în lume (1 Petru 2:9).
Răsunetul „preoţiei împărăteşti" despre care
vorbeşte Petru poate fi găsit în Apocalipsa, unde Biserica preaiubită şi
iertată este numită „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său"
(Apocalipsa 1:6; cf. 5:10; 20:6). Acest rol împărătesc nu înseamnă numai
ascultare faţă de Cristos „Domnul împăraţilor pământului" (Apocalipsa
1:5), ci şi participare în stăpânirea pe care o are El peste alţii: „Şi ei vor
împărăţi pe pământ" (Apocalipsa 5:10; cf. 20:6). Lucrurile au luat aici o
întorsătură radicală: poporul lui Cristos, care a suferit datorită preoţiei
care se opunea Stăpânului lor, vor fi părtaşi ai biruinţei lui Cristos care
este Marele Preot şi vor demonstra suveranitatea Lui plină de iubire într-o
lume ostilă.
Preoţia Bisericii din NT este o preoţie colectivă:
nici un slujitor sau lider luat individual nu este numit „preot".
Scrierile din perioada post-apostolică, însă, tind în această direcţie: Clement
(95-96 d.Cr.) descrie lucrarea creştină ca lucrarea unui mare preot, a unor
preoţi şi leviţi (1 Clement 40- 44); Didache (13:3) îi aseamănă
pe proroci cu marii preoţi. Tertullian (Despre Botez 17) şi Hipolit
(prefaţă la Combaterea tuturor ereziilor) par să fie primii care au
folosit titlurile „preot" şi „mare preot" pentru lucrătorii creştini
(cca. 200 d.Cr.).
BIBLIOGRAFIE
T.W. Manson, Ministry and Priesthood: Christ’s
and Ours, 1958; G. Schrenk, TDNT 3, p. 247-251,257-283; H. Seebas, NIDNTT
2, p. 232-236; J. Baehr, NIDNTT 3, p. 32-44.
D.A.H.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu