Leviticul, cartea



LEVITICUL, CARTEA. A treia carte din Pentateuh este cunoscută în cercurile evreişti ca wayyiqra („şi el a chemat"), acesta fiind cuvântul cu care începe în ebraică. În Mişna cartea poartă nume diferite: torat kohanim, „legea preoţilor", seper kohanim, „cartea preoţilor", torat haqqorbanim, „legea jertfelor" - aceste nume se referă la conţinutul cărţii. În LXX este numită Leueitikon sau Leuitikon (sc. biblion), „(cartea) levitică". Versiunea latină Vulgata îi dă titlul Leviticus (sc. liber), care înseamnă de asemenea „(cartea) levitică" - în unele MS latine numele apare ca leviticum. Peshitta o numeşte „cartea preoţilor".

Se poate obiecta la numele „Leviticul" că această carte se ocupă mult mai puţin cu leviţii decât cu preoţii. Dar preoţii aceştia sunt preoţi leviţi (cf. Evrei 7:11, „preoţia levitică"). Numele Leviticul indică suficient de clar că această carte se ocupă de cult; acest nume se poate să fi fost ales deoarece „levitic" avea sensul de „cultic" sau „ritual".

I. Schiţa conţinutului

Leviticul constă în principal din legi. Cadrul istoric în care sunt plasate aceste legi este şederea Israelului la Sinai. Cartea poate fi împărţită după cum urmează:

a. Legi cu privire la jertfe (1:1-7:38).
b. Slujirea practică la cortul întâlnirii (8:1-10:20).
c. Legi cu privire la curăţie şi necurăţie (11:1-15:33).
d. Marea Zi a ispăşirii (16:1-34).
e. Diferite legi (17:1-25:55).
f. Promisiuni şi avertismente (26:1-46).
g. Anexa: evaluare şi izbăvire (27:1-34).

Aşa cum se poate vedea din această schiţă, conţinutul constă în mare măsură din legi rituale. În acelaşi timp trebuie remarcat că intenţia este de a continua naraţiunea experienţelor lui Israel la Sinai. Lucrul acesta este evident din primele cuvinte ale cărţii şi din formula repetată: „Domnul a chemat pe Moise... şi a zis" (1:1; 4:1; 5:14,et passim), cu care ar trebui comparată expresia: „Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi le-a zis" (1 1:1; cf. 13:1, etc.). Nu trebuie uitat cadrul istoric. Făcând parte din Pentateuh, cartea ocupă un loc propriu în naraţiunea Pentateuhului.

La Mt. Sinai poporul Israel este pregătit pentru misiunea sa, care este exprimată în cuvintele: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Exod 19:6). Lui Israel i s-a încredinţat deja Decalogul, Cartea Legământului şi reglementările cu privire la cortul întâlnirii. Această locuinţă a lui Dumnezeu fusese ridicată deja în mijlocul taberei (Exod 40). Este posibil ca legile cu privire la jertfe (Levitic 1-7) să fi existat cândva ca o unitate separată (cf. 7:35-38). Dar ele se încadrează foarte bine în contextul Pentateuhului în locul unde se află acum. Istoria jertfelor - despre care cartea Leviticului oferă multe informaţii, şi pentru care creştinii ar trebui să manifeste un interes deosebit deoarece noi ştim cât de perfect a fost împlinită semnificaţia lor cea mai profundă în Isus Cristos - începe demult în Pentateuh, încă în Geneza 4:3-5. Există de asemenea alte pasaje din Pentateuh, înainte de cartea Leviticului, în care sunt menţionate jertfele şi darurile. Dar în Leviticul Domnul reglementează întregul serviciu de jertfe şi instituie o formă specială de jertfă ca o modalitate de a face ispăşire pentru Israel. Levitic 17:11 spune care este motivul pentru interdicţia de a mânca sânge („viaţa trupului este în sânge"); interdicţia a fost impusă deja în 3:17 şi 7:26 ş.urm., dar în nici unul dintre aceste locuri nu este enunţat clar motivul. Vărsarea şi stropirea sângelui prescrisă în cap. 1-7 trebuie privită prin prisma textului din 17:11. Aceasta este o indicaţie a unităţii cărţii.

O altă indicaţie a unităţii constă în faptul că 17:11 ne pregăteşte pentru tranziţia la reglementările despre necurăţie, care sunt tratate în detaliu în cap. 11-15. De asemenea, 10:10 ne îndreaptă privirile spre tranziţie prin distincţia detaliată dintre curat şi necurat care este făcută în cap. 11. Privite în lumina întregii cărţi a Leviticului, legile cu privire la curăţie şi necurăţie indică necesitatea ca Israelul să se ferească de păcat. Păcatul este cel care produce separarea dintre Domnul şi poporul său, aşa încât ei trebuie să se apropie de El prin mijlocirea jertfelor (cap. 1-7) şi a preoţiei (cap. 8-10). Levitic 16:1 urmează îndeaproape ideea din 15:31 şi ne îndreaptă privirile în urmă spre 10:1 ş.urm. În 20:25 avem o aluzie clară la legea cu privire la animale curate şi necurate din cap. 11; acest verset oferă de asemenea o legătură mai strânsă între poruncile din cap. 18-20 şi cele din cap. 11-15. Aceasta nu sprijină concepţia celor care acceptă ideea că a existat cândva un cod al sfinţeniei, separat, păstrat pentru noi în cap. 17-26. În 21:1- 22:16 expresii ca şi cele din 11:44 ş.urm.; 19:2; 20:7 sunt repetate cu referire la preoţi (de ex. 21:8, „Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, care vă sfinţesc"). Levitic 25:1 afirmă că următoarele cuvinte i-au fost revelate lui Moise pe Mt. Sinai, la fel cum se afirmă în legile rezumate în 7:37 ş.urm.

În forma pe care o are în prezent Leviticul, el constituie un tot unitar bine închegat şi coerent. Partea istorică este mai mare decât am crede la prima vedere (cf. 10:1-7; 24:10-23; cap. 8-10 şi formula „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis").

Este acordată atenţie căsătoriei şi castităţii, sfinţeniei în viaţa de fiecare zi şi atitudinii Israelului faţă de poruncile lui Dumnezeu (cf. 18:3-5, 30; 19:1-3,18,37; 20:26; 22:31-33; 26. etc).

Având în vedere caracterul conţinutului său, putem numi Leviticul „cartea sfinţeniei lui Iahve", a cărui cerinţă fundamentală este: „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul" (20:26).

II. Autorul şi compunerea

Autorul Leviticului nu este numit în carte. Iahve vorbeşte în repetate rânduri cu Moise, sau cu Moise şi Aaron, sau cu Aaron; dar nu este dată nici o poruncă de a scrie ce spune El. Conţinutul cărţii se datorează revelaţiei divine dată la Sinai pe vremea lui Moise (cf. 7:37 ş.urm.; 26:46; 27:34); dar aceasta nu rezolvă problema cu privire la autorul cărţii Leviticului. Moise nu este menţionat ca autor al nici unei părţi a cărţii, în felul în care este menţionat cu privire la anumite secţiuni din Exodul (cf. Exod 17:14; 24:4; 34:27). Se poate ca un scriitor de mai târziu să fi pus în ordine materialul mozaic din care constă levitic. Se poate la fel de bine ca Moise însuşi să fi organizat această carte în forma care ne-a fost transmisă nouă.

Problema paternităţii cărţii este legată de întreaga problemă a compunerii Pentateuhului. Leviticul este atribuit de obicei lui P (Codul Preoţesc). Obiecţiile la această ipoteză documentară sunt în general la fel de valabile când se aplică la Leviticul. Numele „Codul sfinţeniei", dat secţiunii din Levitic 17-26, a fost dat de August Klostermann, care în 1877 a scris pentru Zeitschrift für lutherische Theologie un articol intitulat „Ezechiel und das Heiligkeitsgesetz" („Ezechiel şi Legea sfinţeniei"), care a fost retipărit în cartea sa Der Pentateuch: Beiträge zu seinem Verständnis und seiner Entstehungsgeschichte (Pentateuhul: Contribuţii la înţelegerea sa şi a istoriei compunerii sale), 1893, p. 368-418. Numele „Codul sfinţeniei" a ajuns să fie la modă; mulţi l-au găsit deosebit de potrivit datorită accentului repetat şi explicit care se pune asupra sfinţeniei şi sfinţirii în 19:2; 20:7-8, 26; 21:6-8, 15, 23; 22:9,16,32. Nu este posibil să dezbatem aici toată problema; trebuie să menţionăm argumentul cu privire la existenţa separată a documentului H, pe baza trăsăturilor distinctive de stil şi limbaj, aşa cum arată, de ex. S. R. Driver, LOT, p. 47 ş.urm. Este indicată o relaţie strânsă între H şi Ezechiel; de fapt, unii au considerat că Ezechiel a fost autorul sau redactorul documentului H, în timp ce alţii adoptă părerea că Ezechiel a fost familiar cu documentul H. Dar majoritatea sunt de părere că documentul H este mai vechi decât cartea lui Ezechiel.

În ce priveşte părerea că Levitic 17-26 ar trebui considerat un cod de legi separat, nici unul dintre argumente nu pare să fie convingător. Nu trebuie să uităm că aici, la fel ca şi în altă parte, cercetătorul VT este influenţat în mare măsură de atitudinea pe care o adoptă cu privire la Sfânta Scriptură ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, argumentul că Levitic 26 trebuie datat în vremea Exilului, deoarece în acest capitol este prevestit exilul, nu îndreptăţeşte deloc revelaţia divină. Absenţa unui titlu special la începutul Levitic 17 este explicată cel mai bine prin ideea că aici cartea Leviticului se continuă cursiv.

III. Semnificaţia

Leviticul este o carte foarte semnificativă din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi de toate, ne oferă un cadru pentru toate celelalte cărţi din Biblie. Dacă vrem să înţelegem referirile la jertfe şi la ceremoniile de curăţire, sau la reglementări cum ar fi de ex. anul sabatic şi anul jubiliar (de veselie), aceasta este cartea pe care trebuie să o consultăm.

În al doilea rând, ea este importantă din punctul de vedere religios în general. Datorită excavaţiilor arheologice, putem compara reglementările pe care le abordează Leviticul cu cele ale altor popoare, de ex. fenicienii, canaaniţii, egiptenii, asirienii, babilonienii şi hitiţii.

În al treilea rând, evreii ortodocşi găsesc în această carte, până în ziua de astăzi, regulile lor obligatorii - de ex. regulile cu privire la mâncare. Hoffmann, un exeget evreu al Leviticului, arată că alte confesiuni care se bazează pe VT aleg pentru studiu mai ales cartea Genezei, în timp ce evreii acordă o atenţie specială Leviticului.

În al patrulea rând, Leviticul proclamă pentru noi, care suntem creştini, modul în care Dumnezeul lui Israel combate păcatul lui Israel. El îl combate prin jertfe şi prin curăţire - păcatul social prin anul sabatic şi anul jubiliar, păcatele sexuale prin legea castităţii - cât şi prin promisiunile şi avertismentele Sale. Prin această combatere a păcatului, cartea Leviticului ni-L prezintă pe Cristos ca fiind mijlocul de ispăşire, mijlocul de purificare, marele Preot, Proroc şi învăţător, Regele care ne conduce prin poruncile Sale. Aceasta este semnificaţia permanentă a Leviticului. Este cartea sfinţirii, a consacrării vieţii (jertfele de ardere de tot ocupă un loc proeminent), cartea evitării şi ispăşirii păcatului, cartea combaterii şi îndepărtării păcatului din mijlocul poporului Domnului. Ziua Ispăşirii ocupă un loc central (Levitic 16); ceremonia cu cei doi ţapi care este prescrisă pentru ziua aceea ne aminteşte că pe „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi" (Psalmul 103:12). (*LEGE).

BIBLIOGRAFIE
A. A. Bonar, Commentary on Leviticus, 1861, retipărit în 1959; S. H. Kellogg, The Book of Leviticus, EB, 1891; S. R. Driver şi H. A. White, The Book of Leviticus, 1898; A. T, Chapman şi A. W. Streane, The Book of Leviticus, CBSC, 1914; WH. Gispen Het Boek Leviticus, 1950; N. Micklem, Leviticus, IB, 2, 1955; H. Cazelles, Le Lévitique, Bible de Jérusalem, 2, 1958; L. G. Vink, Leviticus, 1962; J. L. Mays, LBC, 1963; K. Elliger, HAT, 1966; N. H. Snaith, NCB, 1967; M. Noth, Leviticus, E.T. 1968; W. Kornfeld, Das Buch Leviticus, 1972; B. Maarsingh, Leviticus, 1974; A. Ibanez Arana, El Levitico, 1975; G. J. Wenham, Leviticus, 1978.

W.H.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: