Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

legământ, alianţă


LEGĂMÂNT, ALIANŢĂ.

I. Terminologia

Cele două cuvinte cheie folosite în Biblie pentru legământ sau alianţă sunt ebr. berit şi gr. diatheke. Termenul berit se referă de obicei la actul sau ritualul de încheiere a unui legământ, precum şi la contractul existent între doi parteneri. diatheke este traducerea greacă (LXX) a cuvântului berit care este preluat în NT. Are sensul de „testament". Alături de berit există şi alţi termeni care sunt folosiţi în contextul legământului. Cele mai importante sunt ’aheb, „a iubi", hesed, „dragoste prin legământ" sau „solidaritate prin legământ", toba, „bunătate" sau „prietenie", salom, „pace prin legământ" sau „prosperitate prin legământ", şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul". Cu excepţia termenului hesed, toţi ceilalţi termeni pot fi asociaţi într-un fel sau altul cu terminologia tratatelor din Orientul Apropiat.

Diferite verbe sunt folosite în legătură cu berit. Termenul cel mai uzual este karat berit, lit. „a tăia un legământ", care indică ritualul antic de sacrificare a unui animal la încheierea unui tratat sau a unui legământ. Când este folosit verbul karat cu prepoziţiile le sau ‘im, indică direcţia unui legământ încheiat cu un superior. Multe alte verbe sunt folosite în loc de karat, de ex. heqim, „a stabili", natan, „a da", higgid, „a declara", nisba’, „a jura", he’emid, „a confirma", siwwa, „a porunci" şi sam, a face. Diferite verbe sunt folosite de asemenea pentru a indica participarea oamenilor la legământ, de ex. bo’, „a intra într-o relaţie de legământ cu Domnul" (2 Cronici 15:12), abar „a intra într-o asemenea relaţie" (Deuteronom 29:12) şi amad „a fi într-o relaţie stabilită prin legământ". Două verbe sunt folosite pentru a arăta respectarea legământului, nasar şi samar. O întreagă pleiadă de verbe sunt folosite pentru ruperea legământului: în primul rând, lo’ cu nasar şi samar, apoi, de ex. sakah „a uita", abar „a încălca", ma’as „a dispreţui", parar „a rupe", saqar „a fi fals faţă de", hillel „a profana” şi sahat „a corupe".

II. Ritualuri legate de legământ

Din lipsă de material nu deţinem informaţii precise cu privire la ritualurile asociate cu legământul. Există însă câteva vestigii ale unor astfel de ritualuri în materiale care ne stau la dispoziţie. Sacrificarea unui animal (oaie, măgar, taur, etc.) este descrisă în textele de la Mari, în tăbliţele de la Alalah şi în VT. Era obiceiul ca animalele să fie tăiate în două sau trei părţi (aşa susţine mai recent Cazelles). O parte era arsă pentru a onora zeul iar o parte era mâncată la o masa de legământ. În Geneza 15 este descris un asemenea ritual. În Exod 24 este menţionat acelaşi ritual. În cazul acesta jertfa şi masa de legământ sunt descrise clar. În anumite tratate de vasalitate din Orientul Apropiat se stipulează că vasalul are obligaţia să-l viziteze pe rege în fiecare an pentru a înnoi tratatul. Deşi VT nu este clar în privinţa aceasta, nu este improbabil ca acelaşi obicei să fi existat şi în Israel. Este posibil ca israeliţii să se fi adunat cu ocazia unei anumite sărbători (sărbătoarea Anului Nou) pentru a înnoi legământul.


III. Alianţă sau tratat

(i) În Orientul Apropiat antic. Ideea de încheiere a unui tratat este prezentă aproape în toată istoria Orientului Apropiat antic. Întâmplător suntem bine informaţi cu privire la anumite tratate din Orientul Apropiat, de ex. tratatele hitite, tratatele lui Esar-Hadon şi tratatul aramaic din Sefire. Un studiu atent al tăbliţelor de la Mari şi al celor de la Amarna, de exemplu, arată că existau tratate între diferitele popoare şi grupuri menţionate. Folosirea unor termeni cum sunt tată-fiu sau domn-slujitor (abdu) arată că, într-o relaţie de prietenie, regele suzeran este numit de obicei „tată", iar regele vasal este numit „fiu", în timp ce în relaţii mai puţin amicale regele suzeran este numit „domn" iar vasalul este numit „slujitor".

Pot fi întâlnite două tipuri majore de tratate: (1) Un tratat între părţi egale, în care cei doi parteneri sunt numiţi „fraţi", de ex. tratatul dintre Hattusilis III şi Ramsese II. Prevederile dintr-un asemenea tratat sunt limitate în principal la recunoaşterea graniţelor şi la înapoierea sclavilor fugari. (2) Un tratat de vasalitate, stabilit între un mare rege cuceritor şi un rege mai mic. Aceste tratate erau elaborate în general în jurul următoarei scheme: un preambul sau introducere, în care regele cuceritor este prezentat cu toate titlurile şi atributele sale; prologul istoric, în care este schiţată istoria relaţiei dintre regele cuceritor şi strămoşii vasalului, precum şi vasalul însuşi. Nu este o istorie stereotipă, ci sunt descrise evenimente istorice reale şi se pune accentul pe gesturile de bunăvoinţă ale regelui cuceritor faţă de vasal şi ţara sa. După aceea sunt expuse prevederile tratatului. Acestea constau, de ex. din următoarele: interdicţia dea stabili relaţii cu orice altă ţară din afara sferei de influenţă a hitiţilor; interdicţia ostilităţii faţă de alţi vasali hitiţi; acordarea imediată de ajutor pentru regele cuceritor în caz de război; vasalul nu trebuie să asculte cuvinte jignitoare la adresa regelui cuceritor, ci trebuie să le raporteze imediat acestuia; vasalul nu trebuie să ascundă sclavi fugari sau refugiaţi; vasalul trebuie să se prezinte o dată pe an înaintea regelui pentru a plăti impozitele sale şi pentru a înnoi tratatul. Stipulaţiile sunt urmate de obligaţia vasalului de a pune o copie scrisă a tratatului în templu şi de a o citi din când în când. Urmează apoi o listă de zei care sunt martori, iar în această listă zeii regelui cuceritor ocupă locurile importante. Chiar şi anumite elemente ale naturii cum sunt cerurile şi pământul, munţii, marea, râurile, etc. sunt chemate ca martori. Tratatul de vasalitate se încheie cu blesteme şi binecuvântări. Anumite blesteme se vor împlini dacă tratatul este încălcat. Aceste blesteme fac parte dintr-o gamă variată şi este clar că unele dintre ele sunt rezervate pentru sfera divină iar altele pot fi aduse la împlinire de armata regelui cuceritor. Când tratatul este respectat, vasalului îi revin anumite binecuvântări, de ex. domnia eternă a urmaşilor săi. Variaţiuni ale acestei teme apar în tratatele de vasalitate de mai târziu; de ex. în tratatele de vasalitate ale lui Esar-Hadon se pune un accent puternic pe blesteme. În tratatul Sefire blestemul este ilustrat prin topirea unei figurine de ceară, etc., un fel de act magic.

(ii) În Vechiul Testament. Este clar din VT că relaţia stabilită prin tratat cu popoarele străine nu era un lucru necunoscut israeliţilor. În VT pot fi întâlnite ambele tipuri de tratate - tratate între parteneri egali şi tratate de vasalitate. Vestigiile unui tratat pe baza de egalitate între israeliţi şi madianiţi (Exod 18) pot fi observate, deşi rămân multe probleme nerezolvate, de ex. relaţia dintre madianiţi şi cheniţi, şi ostilitatea de mai târziu dintre madianiţi şi israeliţi. Cel mai bun exemplu de tratat între parteneri egali, însă, este acela dintre israeliţi şi fenicieni. Probabil că a fost început de David şi Hiram (observaţi cuvântul ‘oheb, „iubit", în exprimarea relaţiei dintre David şi Hiram, 1 Împăraţi 5:1) şi a fost înnoit pe o scară mai complexă între Solomon şi Hiram. Ei se numesc fraţi şi una dintre tranzacţiile lor, anume, cedarea unor cetăţi în schimbul lemnului de construcţie, etc. poate fi comparată cu acelaşi gen de tranzacţie în tăbliţele de la Alalah, care fac parte tot din sfera tratatelor. Această relaţie stabilită prin tratat este moştenită mai târziu de regatul de N al lui Israel, după împărţirea împărăţiei. Relaţiile bune dintre dinastia lui Omri şi fenicieni s-au bazat pe acest tratat. Ştim, de ex. că tratatul de paritate dintre Hattuşil III şi Ramses II s-a încheiat cu o căsătorie între fiica lui Hatuşil şi Ramses. Căsătoria dintre Izabela şi Ahab trebuie interpretată ca o împlinire parţială a condiţiilor tratatului.

Cel mai bun exemplu de tratat de vasalitate în VT este cel încheiat între israeliţi şi gabaoniţi (Iosua 9-10). Caracterul de vasalitate al tratatului este evident în terminologia folosită. Gabaoniţii au venit la israeliţi şi le-au spus că vor să devină sclavii lor. Expresia „noi suntem robii voştri" (‘abadeka ‘anahnu) este o referire clară la vasalitate. Tratatul a fost încheiat şi apoi a existat un legământ de pace (salom) între cele două părţi. Deşi majoritatea cercetătorilor moderni consideră că Iosua 10 este o adăugire târzie, trebuie observat că ajutorul militar dat de israeliţi gabaoniţilor după stabilirea tratatului constituie o obligaţie binecunoscută a partenerului major al tratatului (această prevedere este enunţată clar în tratatele de vasalitate descoperite la Ugarit). Prin urmare, este foarte clar că israeliţii erau familiarizaţi cu diverse forme de tratate care existau şi în alte părţi din Orientul Apropiat antic.


IV. Legăminte biblice

(i) Legământul cu Domnul. Ideea stabilirii unui legământ între un zeu şi un rege sau poporul său este bine atestată în toată istoria Orientului Apropiat antic. Ideea apare sub diferite forme şi există o mare diversitate de material. Ea nu este exprimată întotdeauna direct, dar poate fi dedusă din terminologia folosită. Ideea unui asemenea legământ nu le era deloc străină israeliţilor. În acelaşi timp ei cunoşteau tratatele prin care se stabileau relaţii, aşa cum am văzut mai sus. Prin urmare, nu este surprinzător că Domnul a folosit această formă de relaţie pentru a exprima relaţia Sa cu poporul Său. Se poate ca lucrul acesta să fi început în vechime, deoarece ideea era bine cunoscută în Orientul Apropiat antic încă în mileniul al 3-lea î.Cr.

(ii) Legăminte vechi. Tradiţia biblică menţionează două legăminte între Dumnezeu şi Noe (Geneza 6:18; Geneza 9:8-17). Este numit în mod clar un legământ, cu anumite obligaţii din partea lui Noe şi cu anumite promisiuni din partea Domnului. Acesta este un preludiu la legămintele biblice în care promisiunea joacă un rol important.

(iii) Legământul patriarhal. Acesta ne este transmis în două tradiţii, anume, Geneza 15 şi 17. Domnul a făcut acest legământ cu Avraam şi a pus un accent puternic pe promisiune (în special în Geneza 17). Au fost făcute două promisiuni, şi anume, înmulţirea urmaşilor lui Avraam şi moştenirea *Ţării promise. Este evident, de ex. din cartea Exodului că promisiunea unui mare număr de urmaşi este considerată împlinită (cf. Exod 1:7-22). Descrierea cuceririi Ţării promise în cartea lui Iosua indică împlinirea promisiunii cu privire la moştenire. Prin urmare, legământul patriarhal este în mare măsură bazat pe promisiune. În privinţa aceasta se aseamănă foarte mult cu legământul davidic. Deşi autorul cărţii Exodului descrie formarea unui legământ nou la Sinai, el continuă să pună accentul pe importanţa legământului patriarhal. Când a fost încălcat legământul de la Sinai (Exod 32), autorul demonstrează că legământul patriarhal continua să fie în vigoare (Exod 33:1). Trebuie remarcat că legământul de la Sinai nu a înlocuit legământul patriarhal, ci a co-existat alături de acesta.

(iv) Legământul de la Sinai. Potrivit tradiţiei biblice acest legământ a fost stabilit prin Moise, ca mediator la Sinai, după ce israeliţii au fost izbăviţi în mod minunat de Domnul din robia lor egipteană. În Exod 24 este descris ritualul încheierii legământului. Această descriere are un iz antic. A fost adusă o jertfă Domnului. Sângele animalelor jertfite a fost împărţit în două părţi, dintre care o parte a fost turnată pe altar. Este menţionată de asemenea cartea legământului. Nu ni se spune nimic cu privire la conţinutul acestei cărţi. Unii cercetători susţin că se referă la Decalog, iar alţii susţin că se referă la Codul Legământului care precede Decalogul. Aici avem un legământ nou în care legea este citită, urmează apoi răspunsul poporului, jertfele, pecetluirea jurământului şi, în fine, masa legământului. Este dar că autorul Exodului a combinat formarea legământului cu stipulaţiile din Codul legământului. În Exod 19 este descrisă teofania Domnului; în Exod 20 este schiţată politica Domnului pentru poporul Său (Decalogul); în Exod 21-23 sunt date stipulaţiile, iar în Exod 24 este descris ritualul încheierii legământului. Este important să observăm că acest legământ are o descriere detaliată a stipulaţiilor. Aşa cum am văzut din tratatele de vasalitate hitite, stipulaţiile fac parte din forma tratatului. Dar trebuie să ţinem cont că acesta este un legământ israelit care ar fi putut urma în anumite aspecte forma bine cunoscută a tratatelor sau legămintelor, dar putea devia în alte aspecte de la o serie de forme prescrise pe care le cunoaştem din Orientul Apropiat. Stipulaţiile din Codul Legământului sunt complet diferite prin conţinutul lor de stipulaţiile tratatelor care ne sunt cunoscute. Lucrul acesta poate fi explicat prin circumstanţele speciale şi prin cadrul religios diferit. La sfârşitul Codului Legământului poate fi observat un fel de epilog cu caracter de promsiune. Aici este reluată din nou referirea la Ţara promisă.

(v) Legământul davidic. Acest legământ este în principal o promisiune. Noi suntem de acord cu diferiţi teologi care susţin că acest legământ este asociat îndeaproape cu legământul de la Sinai. Nu trebuie privit ca un legământ nou, ci ca o extindere a legământului de la Sinai. Legământul davidic a devenit necesar o dată cu dezvoltarea unei situaţii istorice. Regele israelit era acum un mediator între Domnul şi poporul Său. Prin urmare, un legământ cu acest rege a devenit o necesitate. Cercetări recente au arătat că există de asemenea legături strânse între legământul patriarhal şi cel davidic. Amândouă legămintele sunt în principal promisiuni. Promisiunile patriarhale au fost împlinite o dată cu creşterea populaţiei israelite şi cu moştenirea Palestinei. Prin urmare a fost necesar să fie făcute promisiuni noi în situaţia nouă care s-a dezvoltat. O dată cu promisiunea nouă dată lui David că va avea o domnie veşnică prin urmaşii săi, legământul patriarhal a fost - într-un anumit sens - înlocuit de legământul nou. În 2 Samuel 7 legământul este încadrat într-o formă narativă, dar anumiţi termeni indică limpede cadrul legământului, de ex. Dumnezeu va fi un Tată pentru fiul lui David şi că regele va fi un fiu al lui Dumnezeu. Promisiunea pentru urmaşii lui David că vor domni veşnic poate fi comparată cu binecuvântarea din tratatele de vasalitate hitite, anume, că fiii vasalului credincios vor domni veşnic pe tronul lui. Legământul davidic, aşa cum este clar din Psalmul 2 şi 110, a avut o influenţă profundă asupra speranţelor de mai târziu din VT şi chiar din NT.

(vi) Legământul din Noul Testament. În cca. 600 î.Cr. a avut loc o creştere semnificativă a interesului faţă de legământ (de ex. în Ieremia). Influenţa ideii de legământ a fost simţită puternic în perioada intertestamentală, aşa cum au arătat K. Baltzer şi A. Jaubert. Secta de la Qumran poate fi privită ca o comunitate a legământulul. Este de aşteptat ca lucrul acesta să fie adevărat şi în NT. În NT cuvântul „legământ" (diatheke, traducerea gr. a termenului berit) este folosit în asociere strânsă cu *Cina Domnului (cf. Marcu 14:22-25; 1 Corinteni 11:23-25). La instituirea Sfântei împărtăşanii Isus Se referă la trupul Său ca fiind pâinea, iar sângele Său fiind vinul. Este evident că aceasta este o referire a lui Isus la mielul pascal care a trebuit să fie sacrificat la Paşte şi trebuia mâncat împreună cu ucenicii Săi. Mielul pascal a devenit animalul legământului şi Sfânta împărtăşanie a devenit masa legământului. Este interesantă referirea lui Cristos la legământul nou al sângelui Său. Observaţi rolul proeminent al sângelui în instituirea legământului la Sinai (Exod 24:8). Moartea lui Isus ca miel pascal urma să aibă loc a doua zi la Golgota. Jertfa lui Isus pe cruce este cea mai importantă parte în instituirea noului legământ. Pavel a interpretat corect răstignirea lui Cristos ca fiind o luare asupra Sa a blestemelor legii pentru a răscumpăra omenirea (Galateni 3:13). O dată cu noul legământ blestemul legământului vechi de la Sinai este îndepărtat de Cristos. El a devenit noul Rege davidic care domneşte veşnic. Cele două legăminte vechi au fost înlocuite dintr-odată: blestemele legământului de la Sinai au fost îndepărtate şi a fost împlinită promisiunea Legământului davidic.

(vii) Înnoirea şi ratificarea legământului. Înnoirea legământului înseamnă că legământul este încălcat şi trebuie reînnoit pentru a intra din nou în vigoare. Cel mai bun exemplu de acest fel este în Exod 32-34, unde legământul de la Sinai este încălat de Aaron şi de israeliţi prin faptul că şi-au făcut un viţel de aur la care să se închine. Când s-a întors Moise, blestemele încălcării legământului au fost aplicate prin omorârea mai multor israeliţi (Exod 32:26-28). Moise a acţionat ca mediator pentru a înnoi legământul încălcat. Moise s-a întors pe munte unde a primit încă o dată stipulaţiile legământului înnoit (Exod 34). Ieremia a considerat că legământul a fost încălcat într-o asemenea măsură încât trebuia să fie înlocuit de un legământ nou (Ieremia 31:31).

Ratificarea legământului are loc atunci când legământul este înnoit fără să fi fost încălcat. Cel mai bun exemplu este în Iosua 23-24. În Iosua 23 este dată o descriere a poruncilor finale date de Iosua israeliţilor în care li se cere să respecte legământul. Potrivit cu Iosua 24, care are un cadru puternic de legământ, israeliţii au fost adunaţi la Sihem pentru a înnoi legământul cu Domnul. Unii teologi cred că la Sihem s-a format pentru prima dată comuniunea legământului, pe baza unei tradiţii vechi care aflăm că legământul a fost instituit aici. Noi acceptăm tradiţia biblică şi considerăm că întrunirea de la Sihem a fost o ratificare a legământului.

V. Legământul şi prorocii

Concepţia lui Wellhausen, care continuă să fie acceptată de mulţi teologi, susţine că ideea de legământ este străină pentru prorocii din vechime. Ideea este dezvoltată numai începând din perioada deuteronomiştilor (vezi, de ex. concepţiile lui Kutsch şi Perlitt). Această concepţie este bazată în principal pe presupunerea că ideea de legământ nu poate fi găsită la prorocii din vechime şi că folosirea cuvântului berit este inexistentă. Este adevărat că termenul berit este folosit foarte rar în aceste scrieri, dar nu ştim dacă raritatea termenului poate fi atribuită sau nu inexistenţei înstituţiei legământului. Se poate să fi existat un motiv pentru evitarea termenului berit, de ex. se poate ca cititorii şi ascultătorii să fi avut o concepţie greşită cu privire la adevăratul înţeles al termenului. Cercetări recente au arătat că ideea de legământ există în majoritatea scrierilor profeţilor, dacă folosim o interpretare mai largă şi căutăm diferitele elemente ale legământului, de ex. blestemul şi binecuvântarea, încălcarea legământului prin nerespectarea prevederilor. Ce se va întâmpla când sunt încălcate prevederile? Atunci urmează o judecată bazată pe legământ. Legătura dintre slujba profetică şi lege este clară dacă studiem cu atenţie scrierile profetice. Nu există nici o diferenţă în modul în care este abordată legea de proroci cum sunt Osea, Amos, Isaia şi Ieremia. De ce să fie declarat numai Ieremia un protagonist al legământului pentru simplul motiv că el a folosit cuvântul berit iar ceilalţi nu l-au folosit?

Una dintre problemele principale referitoare la scrierile profetice este originea ameninţării profetice. O altă problemă este combinarea ameniţărilor şi binecuvântărilor profetice. Un studiu atent al ameninţărilor arată că multe dintre ele pot fi comparate cu blestemele din tratatele de vasalitate contemporane, de ex. cele ale lui Esar-Hadon şi Sefire. Blestemul, însă, nu a fost limitat la tratate, ci în Orientul Apropiat a fost folosit pentru o diversitate de scopuri. Trebuie observat că blestemul din tratat are anumite caracteristici care apar şi în ameninţarea profetică. Astfel este posibil ca profeţii să fi considerat că legământul fusese încălcat şi, ca urmare a acestui fapt, aveau să se împlinească anumite blesteme. Aceasta presupune că prorocii erau familiari cu forma legământului. Faptul că ei au rostit ameninţări atunci când legea (legământul) este încălcată, şi binecuvântări şi prosperitate atunci când legea (legământul) este respectată, arată că ei au cunoscut foarte bine forma legământului. Întreaga problemă a ameninţării şi binecuvântării poate fi explicată prin încălcarea sau respectarea legământului.

Judecata legământului, care este bine atestată în Orientul Apropiat antic, aşa cum a arătat Harvey, poate fi trasată de la o sursă veche cum este Deuteronom 32 la profeţii vechi şi la cei de mai târziu, de ex. Isaia 1:2-3, 10-20; Ieremia 2:4-13; Mica 6:1-8. La judecată israeliţii sunt acuzaţi de idolatrie. Aceasta înseamnă că ei au violat condiţiile legământului, şi anume, interdicţia de a se închina oricărui alt dumnezeu. Pe baza aceasta judecata este pronunţată sub formă de ameninţări sau blesteme. Este izbitor faptul că la anumite judecăţi este chemat ca martor cerul şi pământul. În cazul acesta este foarte folositoare comparaţia cu tratatele de vasalitate hitite mai vechi, în care cerul şi pământul sunt considerate de asemenea martori. Aceasta indică legătura strânsă între forma tratatelor şi forma legământului.

VI. Legământul şi teologia

În cartea sa Theology of the Old Testament, Eichrodt consideră că ideea legământului este centrală pentru VT. Gândirea religioasă israelită a fost construită în jurul acestui concept. Din discuţia de mai sus reiese dar cât de dominantă şi cât de importantă a fost pentru israeliţi ideea de legământ. Totuşi, aceasta nu exclude alte moduri de exprimare a relaţiei dintre Domnul şi poporul Său. Legământul cu prevederile lui deschide posibilitatea încălcării legământului şi posibilitatea păcatului, având ca şi consecinţă judecata şi pedeapsa. Aceasta este una dintre temele principale ale VT. O altă caracteristică importantă a legământului este promisiunea şi aşteptarea. Legământul davidic şi promisiunea unei domnii veşnice a dat naştere la aşteptarea venirii glorioase a lui Mesia, Fiul lui David. Aceasta constituie o legătură importantă între VT şi NT. În felul acesta legământul este una dintre cele mai importante legături între Testamente. O dată cu noul legământ din NT parousia lui Mesia capătă o nouă speranţă. Aceasta arată că legământul şi speranţa pe care o creează sunt răspunzătoare pentru tema principală a aşteptării escatologice.

BIBLIOGRAFIE
Pentru o bibliografie solidă până în 1977, vezi D. J. McCarthy, Old Testament Covenant, 1978. Urmează o selecţie dintr-o bibliografie mai vastă: K. Baltzer, The Covenant Formulary, 1971; W. Beyerlin, Origins and History of the Oldest Sinaitic Traditions, 1965; P. J. Calderone, Dynastic Oracle and Suzerainty Treaty, 1966; H. Cazelles, DBS.7, 1964, p 736-858; R. E. Clements, Abraham and David, 1967; F. C. Fensham, „Covenant, Promise and Expectation", TZ 23, 1967, p. 305-322; idem, „Common Trends in Curses of the Near Eastern Treaties and Kudurru inscriptions compared with Maledictions of Amos and Isaiah", ZAW 75, 1963, p. 155-175; idem, „The Treaty between the Israelites and the Tyrians", VT Supp 17, 1969, p. 78 ş.urm.; G. Fohrer, „AT-Amphiktyonie und Bund", ThL, 91, 1966, p. 802-816, 893-904; J. Harvey, La plaidoyer proofétique contre Isrëel apres la rupture de l’alliance, 1967; D. R. Hillers, Treaty-curses and the Old Testament Prophets, 1964; idem, Covenant: The History of a Biblical Idea, 1968; H. B. Huffmon, „The Covenant Lawsuit and the Prophets, JDL 78, 1959, p. 286-295; A. Jaubert, La notion d’alliance dans le judaisme aux abords de l’ere chrétienne, 1963; K. A. Kitchen, JEgypt, Ugarit, Qatna and Covenant", Festschrift für C.FA. Schaeffer, 1980; M. G. Mine, Treaty of the Great King, 1963; E. Kutsch, Verheissung und Gesetz, 1973; J. L’Hour, La morale de l’aliance, 1966; N. Lohfink, Die Landverheissung als Eid, 1967; D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, 1963; G. E. Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955; J. Muilenburg, „The Form and Structure of the Covenantal Formulations", VT 9, 1959, p. 74-79; M. Noth, Das System der zwölf Stämme Israels, 1930; L. Perlitt, Bundestheologie im Alten Testament, 1969; A- Phillips, Ancient Israel’s Criminal Law, 1970; H. Graf Reventlow, Gebot und Predigt im Dekalog, 1962; L. Rost, „Sinaibund und Davidsbuns", ThL 72, 1947, p. 129-134; W. Schottroff, Der Altisraelitische Fluchspruch, 1969; R. Smend, Die Bundesformel, 1963; G. E. Wright, „The Lawsuit of God: A Form-Critical Study of Deut. 32", In Honour of J. Muilenburg, 1962, p. 26-27; W. Zimmerli, The Law and the Prophets, 1965.

F.C.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: