judecată

judecată

  12:34    

---

JUDECATĂ (ebr. sapat; gr. krima, krisis).

I. Învăţătura biblică

Dumnezeu apare foarte frecvent în VT în rolul de „Judecător al întregului pământ" (Geneza 18:25) sau mai general ca „Dumnezeul dreptăţii" (Maleahi 2:17; cf. Deuteronom 1:17; 32:4; Psalmul 9:8; 94:2; 97:2; Isaia 30:18; 41:1; 61:8; Ieremia 12:1; Ezechiel 7:27; Mica 6:1 ş.urm.; etc.). Judecata nu implică o cumpănire imparţială şi detaşată a binelui şi răului, ci implică ideea de acţiune viguroasă împotriva răului. Pe baza acestei interpretări a judecăţii, poporul lui Dumnezeu este chemat să exercite la rândul său judecată (Isaia 1:17; Mica 6:8; Zaharia 8:16). Judecata lui Dumnezeu nu este impersonală, nu este acţiunea unui principiu imuabil, ci este o noţiune puternic personală. Este legată strâns de ideea că Dumnezeu este caracterizat prin îndurare, bunătate, neprihănire, adevăr, etc. (Psalmul 36:5 ş.urm.; Ezechiel 39:21; Osea 2:19). Judecata este acţiunea milei şi mâniei lui Dumnezeu în istorie şi în experienţa şi viaţa umană. Astfel, judecata lui Dumnezeu poate aduce izbăvire pentru cel neprihănit (Deuteronom 10:18; Psalmul 25:9-10) şi aduce condamnare pentru cei răi (Exod 6:6; Numeri 33:4; Deuteronom 32:41; Isaia 4:4; Ie. 1:10; 4:12; Ezechiel 5:10; 23:10; 28:22). Judecata este o idee deosebit de bogată în VT şi o mulţime de termeni diferiţi sunt folosiţi în acest sens (cf. din, Geneza 30:6; Iov 36:17; pll, 1 Samuel 2:25; Psalmul 106:30; pqd, Ieremia 14:10; 51:47; ykh, Isaia 1:18; Mica 6:2; rib, Exod 23:2 ş.urm.; Psalmul 43:1). Către sfârşitul VT ideea judecăţii lui Dumnezeu este legată tot mai mult de aşteptarea escatologică a venirii Zilei Domnului (Ioel 2:1 ş.urm.; Amos 5:18 ş.urm.; 8:9 ş.urm.; Obadia 15 şi passim; Ţefania 1:7, 14 ş.urm.; Maleahi 4:1 ş.urm.).

Aşa cum ar fi de aşteptat, NT continuă accentul pus pe judecată ca făcând parte din natura lui Dumnezeu şi din activitatea Sa esenţială (Romani 1:18; Evrei 12:23; 1 Petru 1:17; 2:23; Apocalipsa 16:5 ş.urm.). La fel ca şi în VT, judecăţile lui Dumnezeu nu sunt limitate la viitor, ci operează deja în viaţa omului în vremea prezentă (Ioan 8:50; Romani 1:18,22,24,26,28; Apocalipsa 18:8). Judecata este asociată chiar şi în prezent cu Cristos care exercită judecăţile Tatălui (Matei 3:11 ş.urm.; 10:34; Ioan 3:19; 5:30; 8:12,16; 9:39). Lumina Cuvântului lui Dumnezeu străluceşte deja în lume prin revelaţia Lui de Sine în experienţa morală a omului şi este revelată în mod suprem în Cuvântul întrupat, Isus Cristos. Prin urmare, judecata oamenilor este deja în acţiune, deoarece ei arată prin faptele lor rele că „iubesc întunericul şi nu lumina" (Ioan 3:19).

Lumina NT, însă, cade asupra „judecăţii viitoare", o judecată viitoare finală care va însoţi întoarcerea lui Cristos (Matei 25:31-46; Ioan 5:22, 27 ş.urm.; Romani 3:5 ş.urm.; 1 Corinteni 4:3-5; Evrei 6:1 ş.urm.). Aceasta este viitoarea Zi de judecată (Ioan 6:39; Romani 2:15 ş.urm.; 1 Corinteni 1:8; 5:5; Efeseni 4:30; Filipeni 2:16; 2 Tesaloniceni 1:10; 1 Petru 2:12; 2 Petru 3:12; 1 Ioan 4:17; Iuda 6; Apocalipsa 6:17; 16:14). Cristos Însuşi va judeca (Ioan 5:22; 12:47 ş.urm.; Faptele Apostolilor 10:42; 17:31; 2 Timotei 4:8). Toţi oamenii vor fi judecaţi; nici unul nu va lipsi (2 Timotei 4:1; Evrei 12:23; 1 Petru 4:5). Chiar şi îngerii vor fi judecaţi (2 Petru 2:4; Iuda 6). Orice aspect al vieţii va fi judecat, inclusiv „secretele oamenilor" (Romani 2:16), „gândurile inimii" (1 Corinteni 4:5; cf. Marcu 4:22; Luca 12:2 ş.urm.) şi „orice cuvânt nefolositor" (Matei 12:36). Judecata nu va fi limitată la cei necredincioşi. Şi creştinii (vezi III., mai jos) vor fi judecaţi (Matei 7:22 ş.urm.; 25:14-30; Luca 19:12-28; 1 Corinteni 3:12-15; 2 Corinteni 5:10; Evrei 10:30; Iacov 3:1; 1 Petru 1:17; 4:17; Apocalipsa 20:12 ş.urm.). Această judecată viitoare nu poate fi evitată (Evrei 9:27); este la fel de sigură ca şi moartea (Romani 2:3; Evrei 10:27). Acest fapt nu este afirmat nicăieri mai răspicat ca în învăţătura pildelor lui Isus (Matei 13:24-30, 36-43,47-50; 21:33-41; 22:1-14; 25:1-13, 31-46; etc.).

II. Temeiul judecăţii

Temeiul judecăţii va fi răspunsul omului faţă de voia revelată a lui Dumnezeu. Prin urmare, va include toată gama experienţei umane, a gândurilor, cuvintelor şi faptelor lui şi va fi de asemenea natură încât să permită luarea în considerare a măsurii diferite de cunoaştere a voii lui Dumnezeu şi prin urmare a măsurii diferite a capacităţii de a o împlini (Matei 11:21-24; Romani 2:12-16). Va fi o judecată cu desâvârşire dreaptă şi complet convingătoare (Geneza 18:25; Romani 3:19). Judecătorul întregului pământ va face dreptate şi orice gură va recunoaşte dreptatea judecăţilor Lui (cf. Iov 40:1-5; 42:1-6). La fel ca şi Iov noi ne putem agăţa de dreptatea lui Dumnezeu (Iov 13:13 ş.urm.; 16:18 ş.urm.; 19:2. ş.urm.; 23:1-17; 31:1-40). Când suntem confruntaţi frecvent cu nedreptăţi în vremea prezentă putem avea certitudinea că Dumnezeu cunoaşte totul, că nimeni nu-şi poate bate joc de El şi că El a hotărât o zi în care va judeca lumea cu dreptate (Faptele Apostolilor 17-31). Putem avea încredere în El că va acţiona în lucrarea Sa viitoare de judecată cu aceeaşi perfecţiune şi cu acelaşi triumf pe care le manifestă în lucrările Sale prezente de har şi suveranitate.

Uneori se afirmă că există o dificultate cu privire la temeiul judecăţii întrucât Scriptura pare să vorbească din două puncte de vedere diferite. Pe de-o parte *justificarea noastră înaintea lui Dumnezeu ni se spune că este bazată numai pe credinţă, fără faptele noastre bune (Romani 5:1 ş.urm.; 3:28), iar în altă parte ni se spune că judecata este făcută pe baza faptelor omului (Matei 16:27; 25:31-46; Romani 2:6; 1 Corinteni 3:8; Apocalipsa 22:12). Dificultatea este mai mult aparentă decât reală. Trebuie să avem în vedere următoarele aspecte:

i. Justificarea este o idee escatologică; adică, înseamnă că suntem declaraţi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu la scaunul Său de judecată. Ea anticipează tocmai problema discutată aici, judecata finală a lui Dumnezeu. Omul credincios care se bazează pe meritul perfect şi pe lucrarea încheiată a lui Cristos are garantată achitarea sa în ziua de pe urmă (Romani 5:1; 8:1; 1 Corinteni 1:30). Înţelesul credinţei în Cristos este că „faptele bune" ale lui Cristos, adică, ascultarea Lui perfectă în viaţă şi în moarte, ne sunt atribuite nouă aici şi acum şi ne vor fi puse în cont în ziua judecăţii. În sensul acesta fundamental nu poate exista justificare pentru om fără „fapte", adică, fără ascultarea lui Cristos în viaţă şi în moarte, ascultare care reprezintă singurul temei pentru prezenţa omului înaintea lui Dumnezeu.

ii. Această relaţie cu caracterul şi lucrarea perfectă a lui Cristos nu este doar o relaţie juridică. Noi nu suntem declaraţi pur şi simplu îndreptăţiţi. Unirea noastră cu Cristos implică o încorporare reală în moartea şi învierea Lui (Romani 6:1 ş.urm.; Galateni 2:20; Efeseni 2:5 ş.urm.; Coloseni 2:20; 3:1 ş.urm.). De aceea caracterul lui Cristos va fi reprodus în mod inevitabil într-o măsură oarecare în vieţile urmaşilor Săi. Acesta este lucrul asupra căruia insistă Iacov (cf. 2:18 ş.urm.). Credinţa fără fapte este falsă deoarece nu există o credinţă în Cristos care să nu ne încorporeze într-o unire cu El în întreaga Lui misiune de răscumpărare, inclusiv moartea şi învierea Lui, cu toate implicaţiile radicale pe care acest fapt le are pentru caracterul moral al credinciosului. Cu alte cuvinte, justificarea care nu duce la sfinţire se dovedeşte că nu este nicidecum justificare. Folosind cuvintele scriitorului puritan, putem spune că noi trebuie „să dovedim obârşia noastră prin îndrăzneala de a fi sfinţi" (W. Gurnall). Compară cu Romani 6:1 ş.urm.; Evrei 2:10 ş.urm.; 1 Ioan 3:5 ş.urm. Desigur, în ce priveşte practica sa morală, creştinul rămâne păcătos până la capăt. De fapt, numai „în Cristos" începe el să vadă păcatul în adevăratele sale proporţii şi numai „în Cristos" descoperă profunzimea depravării morale a păcatului (1 Ioan 1:8-2:1 ş.urm.). Totuşi, în acest proces el este „schimbat în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă" (2 Corinteni 3:18). Astfel, dacă un om este născut din nou prin Duhul (Ioan 3:1 ş.urm.), privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu va scoate desigur la lumină dovezi ale acestei naşteri în „faptele" lui. Dar aceste fapte sunt roadă directă a faptului că creştinul a fost regenerat prin Duhul Sfânt. Ele nu sunt nicidecum un temei uman pentru auto-justificare, ci sunt doar elemente ale darului lui Dumnezeu şi ale harului Său manifestat faţă de noi în Isus Cristos.

iii. Când Isus a fost întrebat: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?", El a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El" (Ioan 6:28 ş.urm.). Este greşit să facem aici distincţie între Tatăl şi Fiul. Lucrarea şi revendicarea supremă a lui Dumnezeu pentru om, cât şi voia Lui perfectă pentru creatura Sa sunt exprimate în Isus Cristos. Prin urmare, voia lui Dumnezeu pentru noi este să recunoaştem şi să acceptăm persoana şi misiunea lui Isus. În consecinţă, a crede în El înseamnă a face lucrările pe care le cere Cristos.

iv. Textul din Matei 25:31-46 a ridicat nişte dificultăţi deosebite şi comentatori contemporani au emis tot felul de teorii pe baza acestei pilde, cum este de ex. ideea aşa-numitului „creştin anonim" (J. A. T. Robinson, K. Rahner). Această idee susţine că unii oameni - inclusiv atei, care şi-au bătut joc de Dumnezeu şi de mărturia Lui pentru ei, agnostici care aspiră să stea pe o poziţie neutră în ce priveşte mărturia lui Dumnezeu pentru ei, şi oameni de alte credinţe, care au respins într-o măsură mai mare sau mai mică afirmaţiile creştine ale lui Cristos - în baza faptului că îi hrănesc pe cei fălmânzi, îi vizitează pe cei întemniţaţi, îi ajută pe cei în nevoie, luptă în războaie de eliberare de sub opresiune politică, sunt în mod inconştient urmaşi ai lui Cristos, şi vor fi achitaţi la sfârşit pentru că, slujindu-i pe cei în nevoie L-au slujit de fapt pe Cristos. Asemenea interpretări, însă, suferă de o deficienţă crucială - ele ne cer să interpretăm o pildă (care nu este o învăţătură biblică directă, întrucât este o pildă) într-un fel care duce la concluzii în contradicţie clară cu multe alte secţiuni clare din Biblie, în general, şi din învăţăturile lui Isus, în particular. De asemenea, dacă putem interpreta această pildă într-un mod care nu implică nici o contradicţie fundamentală, dar care ne permite să o integrăm armonios în celelalte învăţături ale lui Isus, este clar că acela este cursul care ar trebui urmat în orice studiu hermeneutic serios. Acest mod de interpretare este perfect posibil dacă avem în vedere afirmaţia lui Isus că aceste binefaceri menţionate în pildă sunt făcute „fraţilor" Lui (25:40). Aceasta este o reflectare a adevărului pe care îl afirmă în altă parte că biserica, în calitate de instrument al misiunii Sale pentru lume, trebuie identificată cu El prin faptul că răspunsul oamenilor faţă de ucenicii lui Isus şi faţă de mărturia lor devine răspunsul lor faţă de El (Matei 10:9-14, 40; 12:48-50; 18:18; Marcu 9:37; Ioan 20:21 ş.urm.): „Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine". „Faptele bune ale celor neprihăniţi nu sunt acte întâmplătoare de bunăvoinţă. Ele sunt fapte prin care misiunea lui Isus şi a urmaşilor Săi a fost ajutată, iar acest ajutor l-a costat ceva pe cel care le-a făcut sau a reprezentat un risc pentru el" (W. T. Manson, The Sayings of Jesus, 1949, p. 251; cf. G. E. Ladd, A Theology of the New Testament, 1974, p. 116-119). Aceasta nu contestă nicidecum faptul că mulţi necreştini fac fapte de dragoste şi milă, şi nu înseamnă că uneori creştinii nu sunt făcuţi de ruşine de „faptele lor bune". Totuşi, aceste fapte trebuie evaluate prin prisma Bibliei. Ele sunt dovezi ale „harului general" al lui Dumnezeu care acţionează în societatea umană căzută, punând frâu răului şi promovând binele. Ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru lucrul acesta trebuie să identificăm cu orice prilej compasiunea noastră creştină cu toate eforturile pentru binele semenilor noştri. Asemenea acţiuni, însă, chiar şi când sunt făcute la limita sacrificiului de sine, nu pot fi considerate ispăşitoare sau justificatoare. Aceşti oameni sunt şi ei păcătoşi căzuţi care în multe aspecte din vieţile lor se opun voii lui Dumnezeu şi cerinţelor Lui, şi oamenii aceştia pot spera numai în îndreptăţirea lui Cristos la judecata viitoare. Nu există „creştini anonimi". „În nimeni altul nu este mântuire (decât în Isus Cristos), căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele Apostolilor 4:12). Temeiul judecăţii rămâne răspunsul nostru faţă de voia lui Dumnezeu, aşa cum este prezentată în revelaţia Sa generală şi specială concentrată în Isus Cristos.

Există încă o altă concepţie despre judecată despre care trebuie să vorbim. Este ideea că singurul temei pe baza căruia oamenii vor fi expuşi la judecata finală şi la condamnare de către Dumnezeu este respingerea explicită a Evangheliei lui Cristos. În sprijinul acestei idei se aduc texte biblice cum sunt Marcu 16:15 ş.urm.; Ioan 3:18, 36; Romani 10:9-12; Efeseni 4:18; 2 Petru 2:3 ş.urm.; 1 Ioan 4:3, susţinând că prezintă necredinţa ca singurul temei pentru condamnare. Totuşi, putem observa următoarele lucruri: (a) aceste pasaje nu dovedesc decât faptul că credinţa în Cristos este singura cale de mântuire, ceea ce nu dovedeşte nicidecum că respingerea conştientă a lui Cristos este singurul temei de condamnare. Nu încape îndoială că necredinţa este o problemă importantă şi gravă, fiind forma în care se exprimă păcatul atunci când oamenii resping singura lor speranţă de răscumpărare, dar nu este singura formă de revoltă a omului împotriva lui Dumnezeu, şi de aceea nu este singurul temei posibil pentru condamnarea omului de către Dumnezeu. (b) De fapt Biblia îi prezintă pe oameni ca fiind deja sub condamnare mai înainte ca Evanghelia să le fi fost predicată, şi tocmai această condamnare anterioară reprezintă nevoia omului la care Evanghelia vine ca un răspuns milostiv din partea lui Dumnezeu. Efectul Evangheliei nu este acela de a crea întâi şi apoi de a înlătura condamnarea omului, ci acela de a rezolva problema condamnării care planează deja deasupra capului omului (cf. Romani 1:18; 2:12; 5:16, 18; Efeseni 2:4; 5:3-6; Coloseni 3:5 ş.urm.). (c) Concepţia că Evanghelia crează posibilitatea condamnării omului cât şi a izbăvirii lui, nu poate să aibă decât un efect de slăbire a zelului evanghelistic şi misionar, întrucât dacă oamenii sunt condamnaţi numai pe baza respingerii Evangheliei şi dacă, potrivit statisticilor, majoritatea celor care aud Evanghelia nu o acceptă, atunci - pe temeiuri pur utilitare - este în interesul fericirii celor mai mulţi să nu li se predice Evanghelia deloc, ba chiar să facă tot posibilul pentru a opri predicarea ei. Această concluzie ridicolă şi complet nebiblică arată cât de greşită este premiza originală.

Germenele de adevăr din această poziţie este că o cunoaştere mai mare şi o oportunitate mai mare implică o responsabilitate mai mare. Este cert că Scriptura recunoaşte că nu toţi oamenii sunt egali în ce priveşte ocazia lor de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi acest factor este luat în considerare atunci când Dumnezeu exercită judecata Sa (Matei 11:20-24; Romani 2:1-24; 2 Petru 2:21). Principiul din Luca 12:48: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult", poate fi aplicat în privinţa aceasta. Astfel, comentariul general că cei care nu au auzit niciodată Evanghelia vor fi judecaţi în lumina cunoştinţei lor este corect. Totuşi, trebuie să adăugăm că ei nu au urmat lumina pe care au avut-o. Numai în Isus Cristos există speranţă pentru mântuire (Ioan 14:6; Faptele Apostolilor 4:12; Efeseni 2:12).

Scriptura depune mărturie despre o despărţire la judecata finală a celor „neprihăniţi" de cei „răi", a celor „aleşi" de cei „ne-aleşi", adică, „cei ale căror nume au fost găsite scrise în cartea vieţii" şi cei ale căror nume „nu au fost găsite scrise în cartea vieţii" (Daniel 12:1-3; Maleahi 3:18; Matei 13:30, 39-43, 49 ş.urm.; 25:32 ş.urm., 41,46; Marcu 13:27; Ioan 5:28 ş.urm.; 1 Corinteni 1:18 ş.urm.; 2 Corinteni 2:15 ş.urm.; Apocalipsa 20:11-15). Existenţa viitoare a celor care sunt achitaţi la judecata finală este numită în Biblie *cer existenţa viitoare a celor care nu sunt achitaţi este numită *iad.

III. Judecata creştinilor

Scriptura vorbeşte de asemenea despre judecata creştinilor. La venirea Sa, Cristos va judeca pe urmaşii Săi (Matei 25:14-30, 31-46; Luca 19:12-28; 1 Corinteni 3:12-15; 2 Corinteni 5:10; 1 Petru 1:17; Apocalipsa 20:12 ş.urm.). Creştinii vor .fi judecaţi de Domnul lor potrivit cu modul în care au administrat talentele, darurile, oportunităţile şi responsabilităţile care le-au fost acordate în cursul vieţii. Referirea la această judecată în 1 Petru 1:17 este deosebit de importantă pentru prezentarea caracterului ei. Judecata divină a poporului lui Dumnezeu va fi o judecată părintească. Nu va fi o judecată care să pună în pericol poziţia creştinului în familia lui Dumnezeu; va avea înţelegerea şi compasiunea unui tată; cu toate acestea, nu trebuie privită cu uşurătate sau neglijent. Această judecată părintească va fi făcută de Cristos la venirea Sa.

IV. Judecata umană

Atât aici cât şi în altă parte omul este chemat să-L imite pe Dumnezeu. După cum Dumnezeu este un Judecător drept, tot aşa şi oamenii sunt chemaţi să judece cu dreptate (Luca 12:57; Ioan 7:24), recunoscând în permanenţă că judecata finală îi aparţine lui Dumnezeu (Deuteronom 1:17). Creştinului i se cere să dea dovadă de discernământ şi judecată în problemele morale, iar capacitatea de a face aceasta este un semn de adevărată maturitate (Luca 12:57; Ioan 7:24; Romani 15:14; 1 Corinteni 2:15; 6:1-6; 10:15; 2 Corinteni 13:5; Filipeni 1:9 ş.urm.; Coloseni 1:9; 1 Ioan 4:1). Totuşi, creştinul este avertizat frecvent cu privire la pericolul de a judeca pe alţii într-un mod care încearcă să anticipeze judecata divină finală (Matei 7:1; Luca 6:14 ş.urm.; Ioan 8:7; Romani 2:1; 14:4; Iacov 4:1). Orice judecată umană este provizorie în lumina judecăţii viitoare (1 Corinteni 4:3-5). Când era nouă se va manifesta pe deplin la venirea lui Cristos, potrivit cu 1 Corinteni 6:2 ş.urm., creştinii vor fi chemaţi să judece lumea (v. 2) şi în special pe îngeri (v. 3).

V. Atitudini prezente

Există puţine puncte în care învăţătura Bibliei să fie într-un conflict mai puternic cu presupunerile vremii noastre decât în ce priveşte învăţătura despre judecata viitoare a tuturor oamenilor de către Dumnezeu. În consecinţă, una dintre cele mai grave expresii contemporane a capitulării intelectuale şi spirituale a creştinului constă în faptul că acest adevăr este abordat atât de puţin în propovăduirea şi în scrierile contemporane. În privinţa aceasta lumii i s-a permis să forţeze biserica să se încadreze în tiparele lumii (Romani 12:1 ş.urm., Phillips). Astfel, un comentator teologic se poate plânge, pe bună dreptate, că în zilele naostre ideea de judecată finală „apare prea puţin în teologia şi în propovăduirea Bisericii" (T. Preiss, Life in Christ, 1954, p. 79). Această neglijare teologică este cu atât mai puţin scuzabilă cu cât acest secol a fost martor la o renaştere fără precedent a perspectivei escatologice biblice. Însă această latură particulară a escatologici, adică judecata divină viitoare, a fost lăsată de-o parte în mare măsură din nefericire.

Omul din zilele noastre respinge direct ideea că într-o zi va trebui să dea socoteală de viaţa sa şi de deciziile sale. Pierderea convingerilor cu privire la viaţa după moarte, combinată cu erodarea ideii de responsabilitate morală pe baza interpretării populare a teoriilor psihologice şi psihanalitice, au contribuit la indiferenţa morală şi la pragmatismul din zilele noastre. Problemele morale, în măsura în care contează, sunt raportate numai la momentul prezent şi la considerente legate de fericirea personală. Ideea că ele ar putea fi raportate într-un mod transcendent la dimensiunea divină, sau că într-o zi oamenii vor fi chemaţi toţi să accepte responsabilitatea pentru aceste decizii morale în prezenţa Creatorului lor atot-văzător, este anatema pentru ei. Din nefericire pentru omul modern, lucrul acesta este adevărat. Judecata este inevitabilă şi ne aşteaptă pe toţi. În faţa tendinţei moderne de a contesta judecata viitoare există o responsabilitate şi mai mare şi mai stringentă a bisericii creştine de a păstra cu tenacitate concepţia biblică.

BIBLIOGRAFIE

L. Morris, The Biblical Doctrine of Judgment, 1960; N. Q. Hamilton, The Holy Spirit and Eschatology in Paul, 1957; F. Büchsel, V. Herntrich, TDNT 3, p. 921-954; W. Schneider, H. Beck, T. McComiskey, NIDNTT 2, p. 361-371.

B.A.M.