Iuda (1)

Iuda (1)

  04:37    

---

IUDA (1).

I. Fiul lui Iacov

Al patrulea fiu al lui Iacov şi Lea (Geneza 29:35) a fost numit Iuda (yehuda) - numele este explicat acolo că înseamnă „lăudat", fiind derivat de la rădăcina ydh, „a lăuda". Geneza 49:8 conţine un joc de cuvinte bazat pe acest înţeles. Această derivare este în general respinsă, dar nici o altă etimologie sugerată nu a fost acceptată unanim (pentru bibliografie, vezi KB). Iuda a luat un rol de conducere între fraţii săi, aşa cum se vede în întâmplarea cu Iosif (Geneza 37:26-27; 43:3-10; 44:16-34; 46:28). Deşi Geneza 38 aruncă lumină asupra începuturilor tribului lui Iuda, poziţia pe care o ocupă capitolul face un contrast între caracterul lui Iuda şi al lui Iosif. Deşi Geneza 49:8-12 nu este o promisiune strictă că Iuda va deveni rege, ci mai degrabă o promisiune că va avea o poziţie de conducere, victorie şi stabilitate tribală, promisiunea despre *Şilo implică în ultimă analiză poziţia de rege. Genealogiile urmaşilor lui Iuda se află în 1 Cronici 2-4.

II. Alte persoane cu acelaşi nume

După exilul babilonian numele Iuda a devenit unul dintre numele favorite ale evreilor. În VT sunt menţionaţi cinci bărbaţi cu acest nume: un levit, strămoşul lui Cadmiel (Ezra 3:9), tatăl sau poate fiul lui Hodavia (Ezra 2:40); un levit care s-a întors cu Zorobabel (Neemia 12:8); un levit, contemporan cu Ezra (Ezra 10:23); un Beniamit de frunte din subordinea lui Neemia (Neemia 11:9); un preot din subordinea lui Neemia (Neemia 12:36). În Neemia 12:34 probabil că prin „Iuda" se refera la membrii tribului în general. În NT numele este prezent în forma elenizată (în limba română există o singură formă, în comparaţie cu cele două forme: Judah şi Judas din limba engleză, n.tr.)

III. Tribul lui Iuda

a. De la Exod până la Saul

Iuda nu a avut un rol special în povestea Exodului şi în călătoriile prin pustie, deşi trebuie remarcat că a fost liderul avangardei (Numeri 2:9). Nu există o diferenţă semnificativă între rezultatele celor două recensăminte din perioada aceasta (Numeri 1:27; 26:22).

Acan, un membru al acestui trib, a fost cauza înfrângerii Israelului la Ai (Iosua 7). Acesta se poate să fie motivul pentru care tribul lui Iuda a primit misiunea specială să conducă un atac independent împotriva canaaniţilor (Judecători 1:1-2). Nu este dată nici o explicaţie, dar este clar că teritoriul lui Iuda nu a fost stabilit prin tragere la sorţi la Silo (Iosua 18:1-10), ci a fost stabilit înainte de cucerire (Judecători 1:3); cf. asemănarea cu împărţirea pentru Efraim şi jumătatea lui Manase (Iosua 16-17). Teritoriul era mărginit la N de porţiuni din teritoriul lui Dan şi Beniamin, şi mergea pe direcţia E-V de la capătul de N al Mării Moarte, la S de Ierusalim şi de tetrapolisul gabaonit, până la Mediterana. Graniţele de V şi de E erau constituite de Marea Mediterană şi Marea Moartă, iar spre S se întindea până acolo unde era posibilă cultivarea plantelor (cf. Iosua 15).

Iuda a ocupat la început cea mai mare parte a câmpiei de coastă, care a fost ocupată curând după aceea de către filisteni (Judecători 1:18); se pare că Iuda s-a retras repede din luptă (Judecători 1:19; 3:3; Iosua 11:22; 13:2-3). Întrucât Iuda a cedat de bună voie pentru tribul lui Simeon cea mai bună parte a teritoriului care i-a revenit (Iosua 19:1, 9), este logic să presupunem că Iuda a sperat că Simeon va fi o zonă tampon între Iuda şi câmpia de coastă care nu era cucerită.

Istoria cuceririi părţii de S a ţării în Judecători 1:1-17 a fost interpretată în sensul că Iuda (şi alte triburi) au intrat în ţară dinspre S înainte de invazia condusă de Iosua (cf. H. H. Rowley, From Joseph to Joshua, 1950, p. 4 ş.urm., 101 ş.urm., 110 ş.urm., şi bibliografia), dar descoperirile arheologice moderne par să fie nefavorabile acestei teorii, care este neacceptabilă şi pe alte temeiuri generale.

Faptul că Iuda nu a reuşit să menţină stăpânirea asupra Ierusalimului (Judecători 1:8, 21), combinat cu existenţa unui tetrapolis gabaonit semi-independent (Iosua 9; 2 Samuel 21:1-2) a creat o barieră psihologică între Iuda şi celelalte triburi. Deşi nu au existat bariere în comunicare (cf. Judecători 19:10-13), Iuda şi-a îndreptat privirile tot mai mult înspre S, spre Hebron, şi nu spre sanctuarul de la Silo. Deşi Iuda a dat primul judecător, Otniel (Judecători 3:9-11) şi a participat la acţiunea împotriva lui Beniamin (Judecători 20:18), se pare că nu s-a aşteptat să participe la lupta împotriva lui Iabin şi Sisera (Judecători 5). Ca urmare, când Iuda a devenit tributar filistenilor (Judecători 15:11), se pare că nu a apelat la celelalte triburi, iar acestora se pare că nu le-a păsat.

Realitatea acestei diviziuni se pare că a fost recunoscută în general, deoarece pe vremea lui Saul găsim că un contingent din Iuda este enumerat separat (1 Samuel 11:8; 15:4; 17:52; 18:16).

b. Sub David şi Solomon

După moartea lui Saul separarea aceasta a fost perpetuată prin încoronarea lui David ca rege peste Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4). A. Probabil că Alt are dreptate când afirmă („The Formation of the Israelite State in Palestine", în Essays on Old Testament History and Religion, 1966, p. 216 ş.urm.) că încoronarea lui David ca rege peste „tot Israelul" (2 Samuel 5:1-5) l-a făcut rege al unui regat dual în care Iuda şi-a păstrat identitatea separată. Este cert că în timpul rebeliunii lui Absalom Iuda pare să-şi fi păstrat neutralitatea, în timp ce triburile din N l-au urmat pe rebel.

Nu există nici o dovadă că Solomon ar fi favorizat în vreun fel Iuda în comparaţie cu celelalte triburi; expresia: „Era un singur îngrijitor în ţara aceasta" (1 Împăraţi 4:19) se referă la Iuda.

IV. Regatul Iuda

a. Relaţiile cu Israelul

Dacă părerea lui A. Alt este corectă, prin faptul că Iuda şi Israelul au acceptat regi diferiţi au acţionat în conformitate cu drepturile lor de entităţi politice separate. În afară de Ieroboam, se pare că regii lui Israel nu au urmărit distrugerea regatului Iuda (cf. 2 Împăraţi 14:13-14) iar profeţii nu au pus niciodată la îndoială dreptul Israelului de a exista, deşi ei au prevestit o vreme când avea să se întoarcă la loialitate faţă de „David".

Moştenirea bogăţiilor lui Solomon se pare că a dat lui Iuda un avantaj când s-a dezbinat regatul, în ciuda terenului mai puţin fertil şi a populaţiei mai mici în comparaţie cu regatul de N. În ciuda unor afirmaţii făcute, nu există nici o dovadă că Roboam ar fi nesocotit mai târziu porunca lui Şemaia (1 Împăraţi 12:22-24) şi l-ar fi atacat pe Ieroboam. Sugestia că atacul lui Şişac împotriva lui Iuda (1 Împăraţi 14:25-26) a fost în sprijinul lui Ieroboam, care era aliat, este lipsită de dovezi care să o confirme. Deşi Israelul a avut de asemenea de suferit de pe urma atacului lui Şişac, pierderea avuţiei pe care o adunase Solomon a însemnat că Iuda avea să fie de acum încolo în permanenţă într-o poziţie de inferioritate materială în comparaţie cu Israelul. Dovezile sugerează că pentru propria sa prosperitate, Iuda avea nevoie ca Israelul să prospere.

Un test adecvat al prosperităţii absolute şi nu relative a lui Iuda a fost capacitatea sa de a exercita controlul asupra Edomului, măcar atât cât era necesar pentru protejarea rutei comerciale spre Golful Aqabah. Roboam nu a făcut nici un efort să menţină stăpânirea precară a tatălui său asupra acelei regiuni, Iosafat a supus complet Edomul (1 Împăraţi 22:47), dar mai târziu a trebuit să instaleze un rege vasal (2 Împăraţi 3:9). Edomul şi-a redobândit independenţa în timpul domniei fiului său Ioram (2 Împăraţi 8:20-22). Amaţia, cam o jumătate de secol mai târziu, a recucerit Edomul (2 Împăraţi 14:7). De data aceasta cucerirea a fost mai eficientă şi Edomul a reuşit să se elibereze abia în perioada de tulburare din domnia lui Ahaz, 60 de ani mai târziu (2 Împăraţi 16:6). După aceea se pare că Iuda nici măcar nu a încercat să cucerească Edomul.

Numai o victorie decisivă a lui Abia (sau Abiam) a reşit să restaureze paritatea între cele două regate (2 Cronici 13). Asa, confruntat cu Baeşa, un rege capabil, a putut menţine paritatea numai prin alianţa sa cu Ben-Hadad, regele Damascului (1 Împăraţi 15:18-20). Dinastia lui Omri, tulburată de creşterea puterii Damascului şi de ameninţarea şi mai mare din partea *Asiriei, a făcut pace cu Iuda şi a pecetluit-o prin căsătoria Ataliei, fiica lui Ahab, sau poate sora lui (2 Împăraţi 8:26), cu Ioram. Se susţine în general că în perioada aceasta Iuda a fost vasalul lui Israel. Lucrul acesta nu pare să fie adevărat; dimpotrivă, dovezile sugerează că Iosafat a folosit Israelul ca o zonă tampon între Iuda şi Asiria. Aceasta este explicaţia cea mai plauzibilă pentru motivul pentru care Iuda nu apare în lista lui Salmanaser cu duşmanii înfrânţi în bătălia de la Qarqar şi nici pe „Obeliscul Negru". Se pare că el a stat în expectativă, numai cu excepţia bătăliei de la Ramot Galaad (1 Împăraţi 22:1-38), în timp ce Israelul şi Damascul se sfâşiau reciproc. De aceea, către sfârşitul domniei sale îndelungate el s-a simţit suficient de puternic încât să refuze cererea lui Ahazia de a participa la o expediţie spre Ofir, după ce prima a eşuat (1 Împăraţi 22:48-49 comparat cu 2 Cronici 20:35-37). Egalitatea relativă dintre cele două regate în perioada aceasta se vede în faptul că Iehu, deşi l-a omorât pe Ahazia, regele lui Iuda (2 Împăraţi 9:27), nu s-a aventurat să extindă campania sa anti-Baal în Iuda, iar, pe de altă parte, Atalia nu a încercat să răzbune omorârea fiului ei.

În secolul de la urcarea lui Iehu pe tron şi până la moartea lui Ieroboam II şi Ozia, soarta lui Iuda se pare că a fost similară cu a Israelului, atât în suferinţă cât şi în prosperitate. Probabil că prosperitatea a venit mai greu în S, iar limitările prosperităţii sale au fost revelate ceva mai târziu decât în Israel.

b. Primele campanii în străinătate

Până la prăbuşirea Israelului, istoria lui Iuda nu este influenţată de ameninţări din străinătate. Invazia lui Şişac a fost ultima răbufnire a puterii antice a Egiptului până când înaintarea Asiriei a impus regatului Iuda să ia măsuri de apărare. Filistenii au slăbit atât de mult încât îi întâlnim ca agresori numai atunci când Iuda era foarte slab, adică, în timpul lui Ioram (2 Cronici 21:16) şi Ahaz (2 Cronici 28:18). La apogeul puterii lui Hazael, când aproape că a distrus Israelul, Ioas a fost silit să devină tributar Damascului, dar nu pentru multă vreme. De fapt, singurele ameninţări majore în perioada aceasta veneau din partea mişcărilor bruşte ale nomazilor şi seminomazilor din deşert. Zerah „Cuşitul" (2 Cronici 14:9) este probabil să fi fost arab (cf. Geneza 10:7) şi nu etiopian sau sudanez. A doua ameninţare venea din partea mişcărilor bruşte ale locuitorilor din stepa Transiordaniei (2 Cronici 20:1,10).

c. Iuda şi Asiria

Aşa cum am spus mai sus, primele avansuri ale Asiriei se pare că nu au afectat regatul Iuda. Când Damascul şi Israelul l-au atacat pe Ahaz (2 Împăraţi 16:5), a fost o ultimă încercare disperată de a uni rămăşiţele Apusului pentru a opri înaintarea lui Tiglat-Pileser III. Nu avem temeiuri să credem că regatul Iuda a fost ameninţat de asirieni, deoarece până când au vrut să atace Egiptul ei nu au vrut să-i alarmeze prin înaintarea prematură ia graniţa din deşert. Prin acceptarea suzeranităţii Asiriei Ahaz a pecetluit soarta lui Iuda. Pe de-o parte, Iuda a rămas regat vasal până când a fost prevăzută apropierea sfârşitului Asiriei (612 î.Cr.); pe de altă parte, regatul Iuda a fost prins în intrigile provocate de Egipt şi a avut de suferit pentru aceasta. Revolta lui Ezechia din anul 705 î.Cr., înăbuşită de Sanherib 4 ani mai târziu, a făcut ca Iuda să fie doar o umbră a vechii glorii, întrucât cel puţin două treimi din populaţia sa a murit sau a fost dusă în robie, iar o mare parte a teritoriului său a fost pierdut. Pentru detalii, vezi J. Bright, A History of Israel, 1972, p. 282-286, 296-308; DOTT, p. 64-70.

d. Renaşterea şi căderea

O renaştere a sentimentului religios şi naţional a avut loc în timpul domniei tânărului Iosia, la scurtă vreme după moartea lui Asurbanipal (631 î.Cr.), când slăbiciunea Asiriei era deja evidentă. Etapele reformei indicate în 2 Cronici 34:3, 8 sugerează cât de strâns se împleteau religia şi politica, deoarece fiecare etapă a fost în sine o respingere a stăpânirii religioase şi politice a Asiriei. La apogeul reformei în 621 î.Cr. Iosia era de fapt independent, deşi probabil continua să figureze ca tributar faţă de Asiria. Cu sau fără aprobarea suzeranilor săi formali asirieni el a preluat stăpânirea provinciilor asiriene Samaria şi Galilea de E (2 Cronici 34:6) şi nu încape îndoială că a recuperat teritoriul pe care l-a pierdut Ezechia ca pedeapsă pentru rebeliunea sa. Nu există nici o dovadă credibilă cu privire la faptul că atacurile sciţilor, care au contribuit atât de mult pentru a da Asiriei lovitura mortală, ar fi afectat sau ar fi ajuns până în Iuda.

Nu există nici un indiciu că Iosia s-ar fi opus expediţiei Faraonului Psammetichus care a mers în ajutorul Asiriei în 616 î.Cr., dar când Faraonul Neco a repetat expediţia în 609 î.Cr. Iosua a considerat că în noua situaţie internaţională singura lui şansă de a menţine independenţa regatului Iuda era să lupte, dar el a murit în bătălia de la Meghido care a urmat. Nu există nici o dovadă care să sugereze că el ar fi acţionat în alianţă cu *Babilonul care era în ascensiune, deşi această posibilitate nu trebuie respinsă.

Egiptul şi-a marcat victoria prin detronarea fiului lui Iosia, Ioahaz, şi înlocuirea lui cu fratele său Ioiachim, care însă a trebuit să accepte suzeranitatea babiloniană la scurtă vreme după victoria lui Nebucadneţar la Carchemiş (605 î.Cr.) (Daniel 1:1; 2 Împăraţi 24:1). În anul 601 î.Cr. Nebucadneţar a fost oprit de Neco în bătălia din apropiere de frontiera egipteană şi în urma retragerii la Babilon Ioiachim s-a răzvrătit. Iuda a fost devastat de trupele babiloniene şi de dările impuse (2 Împăraţi 24:2). Ioiachim a murit în obscuritate în luna decembrie a anului 598 î.Cr., mai înainte ca să primească pedeapsa deplină pentru rebeliunea sa, iar Ioiachin, fiul său în vârstă de 18 ani, a predat Ierusalimul lui Nabucadneţar în 16 martie 597 î.Cr.

Unchiul său Zedechia a devenit ultimul rege al lui Iuda, dar s-a răzvrătit în 589 î.Cr. În luna ianuarie a anului 588 î.Cr. armatele babiloniene erau în faţa zidurilor Ierusalimului. În iulie 587 î.Cr. zidurile au fost străpunse şi Zedechia a fost prins şi a avut parte de soarta unui trădător (2 Împăraţi 25:6-7); o lună mai târziu cetatea a fost arsă iar zidurile au fost rase de pe faţa pământului.

e. Religia în timpul Monarhiei

Religia populară din Iuda probabil că a fost la fel de degradată ca şi cea din Israel datorită conceptelor din religia naturală, dar izolarea relativă şi deschiderea către deşert a făcut să fie mai puţin influenţată de formele religioase canaanite. Lipsa unor sanctuare (păgâne) majore - ne sunt cunoscute numai cele de la Hebron şi Beer-Şeba, şi Gabaon, în Beniamin - a mărit influenţa Ierusalimului şi a Templului lui Solomon. Este îndoielnic că vreun rege al lui Israel ar fi putut încerca reforme centralizatoare ca şi cele ale lui Ezechia şi Iosia. Legământul davidic (2 Samuel 7:8-16), mai mult decât atmosfera generală din „Semiluna fertilă”, a făcut ca regele să fie liderul necontestat al religiei naţionale, chiar dacă nu îi era permis să îndeplinească funcţii cultice (2 Cronici 26:16-21).

Puterea regelui putea fi folosită pentru bine, ca în cazul reformelor, dar când politica naţională părea să ceară acceptarea închinării la Baal, ca în vremea lui Ioram, Ahazia şi Atalia, sau recunoaşterea zeităţilor astrale asiriene, ca în vremea lui Ahaz şi Manase, nu exista nici o forţă suficient de puternică să se împotrivească voinţei regale. Autoritatea regală în probleme de religie ar fi putut ajuta de asemenea ca să facă din cultul oficial un simplu ritual exterior.

f. Exilul (597-538 î.Cr.)

În afară de un număr necunoscut de oameni de rând destinaţi sclaviei, Nebucadneţar a deportat crema populaţiei în anul 597 î.Cr. (2 Împăraţi 24:14; Ieremia 52:28; diferenţa dintre numere se datorează fără îndoială faptului că sunt luate în considerare categorii diferite de prizonieri). Puţini dintre aceştia, inclusiv familia regală, au devenit „oaspeţi" ai lui Nebucadneţar în Babilon; alţii, de ex. Ezechiel, au fost aşezaţi în comunităţi din Babilonia unde se pare că au avut libertate deplină, cu excepţia libertăţii de a-şi schimba domiciliul; meşteşugarii au devenit parte din forţa de muncă mobilă folosită de Nebucadneţar pentru construcţii. Distrugerea Ierusalimului a adăugat la numărul general al prizonierilor (2 Împăraţi 25:11) şi Ieremia 52:29 arată că a existat un alt grup destinat deportării. Omorârea lui Ghedalia, pe care Nebucadneţar l-a făcut guvernator al lui Iuda, a dus la o fugă în masă în Egipt (2 Împăraţi 25:25-26; Ieremia 41:1-43:7). Această fugă, la rândul ei, a fost urmată în 582 î.Cr. de o altă deportare în Babilon care a avut, evident, un caracter punitiv (Ieremia 52:30).

Ca rezultat al deportării şi refugierii, ţara lui Iuda a rămas practic nelocuită (vezi W. F. Albright, The Archaeology of Palestine, 1954, p. 140-142). Se pare că teritoriul de la S de linia dintre Bet-Ţur şi Hebron a fost separat de regatul Iuda în 597 î.Cr.; în acest teritoriu s-au mutat treptat edomiţii. Ca urmare, această zonă a fost pierdută de Iuda până când a fost cucerită de Ioan Hyrcanus după anul 129 î.Cr., când populaţia a fost iudaizată în mod forţat. Restul teritoriului a fost pus sub conducerea guvernatorului Samariei şi a fost păstrat în mod deliberat practic nelocuit; nu există nici o dovadă de infiltrare a altor popoare. Se poate presupune că Nebucadneţar a intenţionat să urmeze practica normală asiro-babiloniană de a aduce colonişti din alte ţinuturi cucerite (cf. 2 Împăraţi 17:24), dar pentru un motiv oarecare nu a făcut lucrul acesta.

V. Iuda în perioada post-exilică

a. Restaurarea

Babilonul a căzut în mâinile lui Cirus în 539 î.Cr. şi în anul următor el a poruncit reconstruirea Templului din Ierusalim (Ezra 6:3-5); el a permis de asemenea celor deportări şi urmaşilor lor să se întoarcă (Ezra 1:2-4). Lista numelor din Ezra 2, cuprinzând în total vreo 43.000 de persoane, se poate să se refere la perioada 538-522 î.Cr., dar nu există motive temeinice pentru a pune la îndoială că a existat o reacţie imediată şi semnificativă la decretul lui Cirus.

Şeşbaţar, un membru al familiei regale a lui David, pare să fi fost trimisul lui Cirus însărcinat cu supravegherea reconstruirii Templului; el s-a întors (sau a murit?) după punerea temeliilor (Ezra 5:14,16). Nu există nici o dovadă că regatul Iuda ar fi fost separat politic de districtul Samariei până în vremea lui Neemia; titlul de „guvernator" dat lui Şeşbaţar este o redare prea specifică a termenului peha. Se paie că Zorobabel, care probabil că a fost moştenitorul firesc al casei regale, nu a deţinut nici o funcţie oficială, iar titlul peha din Hagai 1:1; 2:21 este probabil un titlu onorific; trebuie remarcat că el nu apare în Ezra 5:3-17. În deceniile care au urmat alţi lideri evrei numiţi de perşi au purtat titlul de peha.

Pe vremea lui Ezra, în a doua jumătate a secolului al 4-lea, a devenit evident pentru cei mai mulţi că independenţa politică şi restaurarea monarhiei davidice nu mai era decât o speranţă pentru viitorul îndepărtat. Ezra i-a transformat pe evrei dintr-un stat naţional într-o „biserică", făcând din respectarea Torei scopul existenţei lor. Lipsa de însemnătate politică a Iudeii sub stăpânirea persană şi condiţiile relativ paşnice din ţară au favorizat instruirea consecventă a maselor pentru a cunoaşte Tora. Singura tulburare politică din această perioadă se poate să fi fost cauzată de o deportare în Babilon şi Hyrcania, deşi mulţi se îndoiesc (cf. Jos. Contra Apionem, 1.194).

b. Sfârşitul lui Iuda

Campaniile lui Alexandru cel Mare au afectat prea puţin Iudea, dar întemeierea de către el a cetăţii Alexandria a constituit un centru pentru regruparea în apus a evreilor împrăştiaţi în mare parte în mod voluntar, centru care avea să rivalizeze curând cu cele din Babilon şi Persia ca număr şi care avea să le întreacă prin bogăţia şi influenţa sa. Împărţirea imperiului lui Alexandru între generalii săi a făcut ca Palestina să devină câmpul de bătălie între Siria şi Egipt. Până în anul 198 î.Cr. a fost de obicei în mâinile Ptolomeilor egipteni, iar apoi a făcut parte din Imperiul Seleucid sirian.

Extravaganţa claselor superioare elenizate din Ierusalim, în mare parte preoţi, şi eforturile neechilibrate ale lui Antiochus Epiphanes (175-163 î.Cr.) de a eleniza imperiul său - care l-au făcut să interzică tăierea împrejur precum şi respectarea Sabatului şi de asemenea să ceară închinarea la zeităţile greceşti - a creat o alianţă între zelul religios şi naţionalismul latent. Pentru prima oară din vremea lui Iosia evreii au obţinut mai întâi autonomia religioasă şi apoi libertatea politică (140 î.Cr.). În anul 76 î.Cr. graniţele lor se întindeau practic până la limitele tradiţionale, de la Dan la Beer-Şeba. Cu privire la această ascensiune meteorică şi prăbuşire bruscă, vezi *ISRAEL.

Când romanii au distrus ultimele vestigii de independenţă politică în anul 70 d.Cr. şi în special după înfrângerea revoltei lui Bar-Kokhba în 135 d.Cr., Iudea a încetat să mai fie o ţară iudaică, dar numele Iuda - conţinut în numele locuitorilor, iudei - a devenit titlul tuturor celor împrăştiaţi în lume şi care respectau legea lui Moise, indiferent de originea lor tribală sau naţională.

BIBLIOGRAFIE

Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea abordărilor acestui subiect să fie considerate depăşite într-o măsură mai mică sau mai mare. John Bright, A History of Israel, 1972, face o prezentare actuală şi echilibrată a celor mai importante scrieri, vezi A. R. Miliard, „The Meaning of the Name Judah", ZAW 86, 1974, p. 246 ş.urm. Cu privire la textul cărţilor Regilor, vezi J. A. Montgomery şi H. S. Gehman, The Books of Kings, ICC, 1951. Pentru texte extra-biblice care menţionează Iuda, vezi J. B. Pritchard, ANET, 1969; şi DOTT. Pentru perioada post-exilică, vezi W. O. E. Oesterley, A History of Israel, 2, 1932; F. F. Bruce, Israel and the Nations, 1963.

H.L.E.