ierburi şi mirodenii
IERBURI ŞI MIRODENII. În
articolul de faţă ne referim la „ierburi" în sensul obişnuit de plante
culinare sau, uneori, plante medicinale, deşi în primul sens ierburi în toate
plantele ne-lemnoase cu frunze căzătoare şi cu o rădăcină a cărei durată de
viaţă este variabilă. Această selecţie de categorii menţionate în Biblie este
complementară la articolele referitoare la *plante, *copaci, *cosmetice şi alte
subiecte individuale.
În VT dese indică de obicei iarba, hasir, ’eseb,
şi mai rar yaraq (Deuteronom 11:10; 1 Împăraţi 21:2; Proverbe 15:17),
termeni care pot însemna iarbă, cât şi ierburi sau zarzavaturi. Termenul ‘orot
(2 Împăraţi 4:39) este redat în Talmud „curcubete sălbatic" (Eruca),
cu o precizie care depăşeşte cunoştinţele noastre (Yoma 18b). Isaia
26:19 vorbeşte despre roua luminii şi nu rouă de pe iarbă. NT foloseşte
termenii chortos pentru păşune, lachanon pentru ierburi, în
sensul popular.
Mirodeniile sunt plante aromate, preţuite foarte mult de
popoarele antice din Orientul Apropiat. Caravanele cu mirodenii au deschis
rutele comerciale din N Indiei spre Sumeria, Acad şi Egipt încă într-o perioadă
foarte veche şi mai târziu aceste rute au devenit un factor important în schimburile
culturale. În timp ce multe mirodenii au fost aduse în Palestina din
Mesopotamia şi India, o serie de mirodenii folosite în mod obişnuit erau
produse chiar în Palestina. În vremea VT comerţul cu mirodenii în Palestina a
fost protejat cu mare grijă. Solomon a obţinut venituri considerabile prin
impunerea unei vămi pe caravanele care treceau prin teritoriul său.
Ierburile şi mirodeniile cum sunt chimenul , mărarul,
scorţişoara şi menta erau folosite pentru gătit (Ezechiel 24:10) şi pentru
aromarea vinului (Cântarea Cântărilor 8:2). Pentru producerea *tămâiei sfinte a
fost nevoie de tămâie curată, stacte, halvan, onice şi trestie de zahăr (Exod
30:34), în timp ce substanţe cum sunt casia, aloia şi mirtul erau folosite în
unguente cosmetice (Estera 2:12; Cântarea Cântărilor 4:14; Marcu 14:3; Ioan
12:3).
Când trupurile erau pregătite pentru îngropare era obiceiul
ca să fie puse mirodenii pe pânza de îngropare, ca o formă de îmbălsămare. Se
foloseau amestecuri de mir şi aloe (Ioan 19:39) sau, în termeni mai generali,
„miresme şi miruri". Deşi acestea nu inhibau în mod semnificativ
putrefacţia, serveau ca deodoranţi şi dezinfectanţi.
Aloe (ebr. ‘ahalim
în Proverbe 7:17; Numeri 24:6, „copaci de aloe"; ‘ahalot în Psalmul
45:8; Cântarea Cântărilor 4:14). Probabil că este vorba de lemnul de aloe (Aquilaria
agallocha) întâlnit în zilele noastre în Bengalul de E, în Malaiezia şi în
unele părţi ale Chinei. Din acest lemn se extrăgea o mirodenie scumpă folosită
în vremurile biblice pentru parfumarea hainelor şi a paturilor. Problema greu
de înţeles legată de referirea din Numeri 24:6 s-ar putea să sugereze că pomul
(sau o plantă similară) creştea în valea Iordanului, dar nu este necesar ca
Balaam să fi văzut pomul despre care a vorbit.
Aloia menţionată în
Ioan 19:39 se referă la o plantă liliacee complet diferită, Aloe barbadense,
cunoscută de asemenea ca Aloe vera, care creşte sălbatică în Yemen şi
care în prezent a fost aclimatizată în multe locuri. Sucul frunzelor cărnoase
în formă de sabie este amar şi a fost folosit pentru îmbălsămare.
Balsamul (ebr. seri, sori - LXX, rhetine). Acest produs din *Galaad, o regiune geografică oarecum vagă, a fost exportat în Egipt (Geneza 37:25; 43:11) şi în Tir (Ezechiel 27:17). Era renumit pentru proprietăţile sale curative (Ieremia 46:11) şi folosit adesea pentru scopuri cosmetice; era folosit de asemenea ca simbol al eliberării din greutăţi naţionale (Ieremia 8:22; 51:8). Probabil că era o gumă aromată sau o aromă, dar înţelesul original al cuvântului nu este clar şi nu poate fi identificat cu nici o plantă actuală din Galaad, în ciuda faptului că o substanţă cu nume asemănător a fost preparată de călugării de la Ierihon din fructul de zaqqum (Balanites aegyptiaca). Unii cred că sori din Geneza 37:25 este gumă mastică, un produs al arbustului Pistacia lentiscus care, fiind folosit în Palestina pentru scopuri curative, este folosit de arabi pentru a da aromă cafelei şi dulciurilor şi este folosit ca o gumă de mestecat. Autorii clasici au dat numele „balsam de Galaad" la ceea ce în prezent este cunoscut ca balsam de Meca sau stacte (Commiphora gileadensis), care continuă să fie importat în Egipt din Arabia. Guma din Geneza 37:25; 43:11 (ebr. neko’t) se poate să fi fost exsudată din tulpinile arbustului spinos mic Astragalus gummifer. Acesta creşte pe pantele aride din Iran şi Turcia şi face parte din familia mazărei.
Casia (ebr. qidda,
Exod 30:24; Ezechiel 27:19; qesi’ot, Psalmul 45:8). Aceste două cuvinte
identificate similar în Pesh. şi Targ. s-a considerat în mod tradiţional că se
referă la scoarţa de Cinnamomum cassia. Dar întrucât acesta este un
copac din Orientul îndepărtat, este puţin probabil ca el să fi produs substanţa
aromată folosită în uleiul pentru ungere menţionat în Exod 30:24. Cuvântul
„casia", la fel ca alte produse din plante (de ex. „abanos") a fost
probabil folosit în antichitate pentru o anumită substanţă, iar mai târziu
numele a fost transferat altor substanţe mai uşor de obţinut sau care aveau
proprietăţi similare sau mai bune decât substanţa originală. Casia şi
scorţişoara au fost parfumuri folosite la înmormântările romane în perioada
când au fost considerate rutele comerciale din Orient; ei au folosit produsele
care sunt cunoscute în prezent sub aceste nume.
Chimion (ebr. kammon;
gr. kyminon). O sămânţă aromată de la Cuminum cyminum, o plantă
indigenă în Asia de V şi cultivată din cele mai vechi timpuri. Se aseamănă cu
chimenul la gust şi la înfăţişare şi
este folosit pentru a da gust mâncării, în special în perioadele de post; se
spune că are proprietăţi medicinale. Această plantă este treierată prin lovire
cu nuiele, pentru a nu distruge seminţele mici şi fragile care ar fi zdrobite
de o roată de treierat (Isaia 28:27). Cărturarii şi fariseii, care plăteau cu
scrapulozitate zeciuială din chimion, au fost acuzaţi de Isus că neglijează
problemele mai importante (Matei 23:23).
Chimenul negru
(Măzărichea) (ebr. qesah). Nigella sativa sau floarea de
nucşoară, este o plantă anuală înrudită îndeaproape cu negruşca sau floarea
morarului, având flori albastre verzui şi seminţe negre. Fructele uscate sunt
bătute cu nuiele (Isaia 28:27) pentru a evita deteriorarea seminţelor aromate
uleioase care erau un condiment favorit al grecilor şi romanilor antici şi care
continuă să fie folosite ca un condiment pentru pâine şi ca un antispastic.
Vezi de asemenea Mărar, mai jos.
Coriandru
(ebr. gad, Exod 16:31; Numeri 11:7). O plantă indigenă în zona
Mediteranei. Se ştie că această plantă umbeliferă anuală (Coriandrum sativum)
a fost folosită încă în 1550 î.Cr. pentru scopuri culinare şi medicinale.
Sămânţă ei aromată, cu care israeliţii au asemănat *mana, este de culoare
galben cenuşie şi este închisă într-un fruct sferic cu un diametru de 4 mm.
Ierburi amare
(ebr. merorim; gr. pikrides). O salată compusă din ierburi făcea
parte din masa de Paşte (Exod 12:8; Numeri 9:11) şi de obicei era mâncată după
ce s-a gustat din mielul de Paşte. Ierburile amare nu au fost numite în mod
individual, dar în Mişna sunt identificate ca salată, cicoare, eryngo (din
clasa Eryngium), hrean şi susai, deşi se poate că nu toate acestea să fi
fost disponibile în vremurile biblice. Deşi termenul merorim a fost
folosit în altă parte în sensul de „amărăciune" (Plângerile 3:15),
ierburile de Paşte, care erau pregătite uşor, le aduceau aminte israeliţilor de
plecarea lor pripită din Egipt, nu de persecuţia de acolo.
Mălin. Un arbust
cultivat (Lawsonia inermis; ebr. koper, Cântarea Cântărilor 1:14;
4:13) care preferă condiţii calde similare celor predominante în En-Ghedi unde
a avut Solomon viile. Florile albe parfumate erau dăruite prietenilor; frunzele
măcinate erau incluse într-o pastă cosmetică folosită de femeile din
antichitate pentru a da o culoare galbenă pielii, în special pe palme şi pe
mâini, pe bărbile bărbaţilor şi chiar pe coama şi coada cailor. Orice femeie
care se împodobea în felul acesta şi care cădea prizonieră la evrei trebuia să
cureţe orice urme de colorant galben (Deuteronom 21:11-12). Culoarea portocalie
sau galben deschisă probabil că avea asocieri păgâne.
Mentă, izmă
(gr. hedyosmon. Matei 23:23; Luca 11:42). Multe specii din familia
mentei (Labiatae) sunt aromate, dar cel mai probabil că a fost folosită
specia Mentha, adică menta (Mentha longifolia). Este o plantă
perenă înaltă de vreo 40 cm cu flori mov. Uleiurile aromate caracteristice
prezente în mentă o fac să fie un condiment folositor. Textele din NT, însă, se
referă doar la scrupulozitatea fariseilor care dădeau zeciuială chiar şi din
cele mai obişnuite ierburi de grădină.
Mir (acad. murru;
Ebr. mor). Un produs răşinos exsudat din incizii pe tulpina şi ramurile
unui arbust mic, fie Commiphora myrrha (numit anterior Balsamodendron
myrrha) sau Commiphora kataf, înrudită. Ambele specii sunt băştinaşe
în S Arabiei şi în părţile adiacente din Africa. Lichidul se scurge din
crestături ca „lacrimile" şi se întăreşte pentru a forma o răşină uleioasă
maroniu gălbuie.
Mirul a fost un ingredient al uleiului sfânt pentru ungere
(Exod 30:23-33). Era apreciat pentru proprietăţile sale aromate (Psalmul 45:8;
Proverbe 7:17; Cântarea Cântărilor 3:6; 4:14; 5:5,13) şi era folosit în
ritualurile de purificare ale femeilor (Estera 2:12) cât şi în preparate
cosmetice. Mirul a fost unul dintre darurile date de magi pruncului Isus (Matei
2:11); a fost un ingredient în anesteticul oferit lui Isus pe Calvar (Marcu
15:23) şi a fost una dintre mirodeniile folosite la înmormântarea lui, alături
de aloe, ca o formă de îmbălsămare (Ioan 19:39).
„Mirul" din Geneza 37:25; 43:11 (ebr. lot), dus
în Egipt de negustorii ismaeliţi, a fost probabil o răşină obţinută din
trandafirii de stâncă Cistus laurifolius sau Cistus creticus (= Cistus
villosus). Ei cresc în tufişuri de conifere de formă rotunjită lipicioase
la atingere, şi au flori mari albe sau roz, asemănătoare cu trandafirii.
Nard (ebr. nerd;
gr. nardos). Uleiul aromat numit „nard" (parfum) în Cântarea
Cântărilor 1:12; 4:13 ş.urm. este foarte probabil să fie acelaşi cu lardu
din inscripţiile asiro-babiloniene, care era obţinut din iarba cămilei, Cymbopogon
schoenanthus, întâlnită în mod obişnuit în deşerturile din Arabia şi N
Africii.
Nardul din NT (Marcu 14:3; Ioan 12:3) a fost descris ca nard
„curat". Se crede că acest parfum a fost obţinut din uleiul aromat din
rădăcini de Nardostachys jatamansi, o plantă înrudită cu valeriana şi
care este plăcut mirositoare. Este originară din regiunea Himalaia şi continuă
să fie folosită pentru păr.
Rută (Gr. peganon,
Luca 11:42). O plantă ierboasă perenă înaltă de până la 80 cm, tufoasă la bază,
cu frunze verzi cenuşii care emit un miros puternic. Ruta chalepensis
creşte în locurile stâncoase din Palestina, asemănătoare cu Ruta graveolens
din S Europei, a fost cultivată încă din vremuri străvechi. Ruta a fost
preţuită foarte mult pentru proprietăţile ei medicinale, având proprietăţi
dezinfectante şi antiseptice, cât şi pentru că dă gust mâncării. Cristos i-a
criticat pe farisei pentru legalismul lor meticulos în darea zeciuielii, în
timp ce neglijau problemele mai importante.
Scorţişoară (ebr. qinnamon; gr. kinnamomon). În mod tradiţional a fost considerată ca fiind produsă de Cinnamomum zeylanicum, o plantă din familia dafinului, cultivată în Ceylon şi Java, dar este posibil ca scorţişoara, la fel ca şi casia, să fi fost obţinută dintr-o plantă încă neidentificată în mod cert, care ar fi fost accesibilă mai uşor pentru israeliţii din Sinai. Folosită ca una dintre aromele „uleiului pentru ungerea sfântă" (Exod 30:23) şi pentru parfumarea paturilor (Proverbe 7:17), a fost preţuită foarte mult pe vremea lui Solomon (Cântarea Cântărilor 4:14) şi a fost enumerată ca unul dintre lucrurile de preţ din Babilonul cel mare" (Apocalipsa 18:13).
Stacte (ebr. natap;
gr. stakte). Unul dintre ingredientele tămâiei sfinte (Exod 30:34).
Numele ebr. indică „picătură", de unde se deduce că este un produs exsudat
sub formă de picături. Sunt două plante posibile: balsamul de Galaad (Commiphora
gileadensis), o plantă originară din S Arabiei în ciuda numelui său, şi storax
(Styrax officinale) din dealurile Palestinei. Balsamul de Galaad este
cunoscut de asemenea sub numele de opobalsam, un arbust foarte ramificat mai
mic decât un stat de om, cu frunze mici trifoliate. Storaxul este un pomişor cu
flori albe. Răşina este obişnută prin producerea unor incizii în ramuri. O altă
plantă sugerată, Liquidambar orientalis, cunoscută de asemenea sub
numele de storax, este mai puţin probabilă, întrucât este un copac din Cipru,
Rodos şi Turcia.
Şofran (ebr. karkom;
LXX krokos, Cântarea Cântărilor 4:14). Această substanţă scumpă este
produsă din florile de Crocus sativus, o plantă originară din Grecia şi
Asia Mică. Sunt culese numai stilurile şi stigmatele, iar apoi sunt uscate şi
zdrobite. În antichitate şofranul era folosit ca şi colorant alimentar. Era
folosit de asemenea ca agent terapeutic, fiind emenagog, stimulant şi
antispasmodic. Egiptenii antici au folosit o altă plantă, şofrănaş (Carthamus
tinctorius), care produce un colorant galben asemănător cu şofranul,
folosit pentru colorarea pânzelor de îngropare pentru mumii.
Trestie mirositoare
(ebr. qaneh, Isaia 43:24; Ieremia 6:20). Rizomii întregi uscaţi de
stânjenel dulce (Acorus calamus), o plantă de baltă din familia Arum,
erau vânduţi ca trestie dulce în vremurile antice, fiind folosiţi ca tonic şi
stimulant. Planta este originară în regiunile temperate ale Asiei şi a fost
introdusă într-o regiune mai întinsă. Trestia de zahăr, cu care de asemenea a
fost identificată, s-a răspândit în Orient numai după epoca VT.
F.N.H. et al.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu