Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

idolatrie


IDOLATRIE. Istorisirea religiei VT ar putea fi relatată în cea mai mare parte ca o tensiune între concepţia spirituală despre Dumnezeu şi despre închinare, trăsătura caracteristică a credinţei adevărate a lui Israel, şi diferite presiuni, cum era idolatria, care au încercat să înjosească şi să materializeze conştiinţa şi practica religioasă naţională. În VT nu găsim o înălţare de la idolatrie la închinarea pură înaintea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, un popor care posedă o închinare pură şi o teologie spirituală, care, prin intermediul unor lideri spirituali ridicaţi de Dumnezeu, luptă în permanenţă împotriva seducţiilor religioase ce au reuşit să acapareze adesea majoritatea poporului. Idolatria este o abatere de la normă, nu un stadiu primitiv, depăşit treptat şi cu dificultate.

Dacă examinăm spectrul larg de dovezi despre religia patriarhală descoperim că este o religie a altarului şi a rugăciunii, nu o religie a idolilor. Există anumite evenimente, toate asociate cu Iacov, care s-ar părea să indice idolatrie din partea patriarhilor. De exemplu, Rahela a furat *terafimii tatălui ei (Geneza 31:19). Lucrul acesta în sine nu dovedeşte decât că soţia lui Iacov nu a reuşit să se elibereze de mediul religios mesopotamian (cf. Iosua 24:15). Dacă aceste obiecte aveau atât o semnificaţie legală cât şi una religioasă, posesorul lor ar fi deţinut dreptul de succesiune asupra proprietăţii famuiei (*NUZI). Lucrul acesta se potriveşte bine cu îngrijorarea lui Laban, care nu pare să fie un om religios, şi dorinţa lui de a-şi recupera idolii, iar când nu a reuşit să-i găsească, a avut grijă să-l excludă pe Iacov din Mesopotamia, printr-un tratat formulat cu multă grijă (Geneza 31:45 ş.urm.). De asemenea, se afirmă că stâlpii ridicaţi de Iacov (Geneza 28:18; 31:13,45; 35:14,20) sunt la fel ca şi pietrele idolatre cu care Canaanul era familiar. Această interpretare nu este necesară. Stâlpul de la Betel este asociat cu jurământul lui Iacov (vezi Geneza 31:13) şi ar putea fi încadrat mai uşor în categoria stâlpilor de aducere aminte (de ex. Geneza 35:20; Iosua 24:27; 1 Samuel 7:12; 2 Samuel 18:18). În fine, dovezile din Geneza 35:4, folosite adesea pentru a arăta idolatria patriarhală, arată de fapt incompatibilitatea recunoscută dintre idoli şi Dumnezeul de la Betel. Iacov trebuie să îndepărteze toate obiectele inacceptabile mai înainte ca să poată sta în faţa acestui Dumnezeu. Faptul că Iacov le-a „ascuns" („îngropat") nu trebuie interpretat că ar indica teama lui de a le distruge, din cauza că ar fi avut un respect superstiţios faţă de ele. Dacă nu admitem că acesta a fost cel mai simplu şi cel mai eficient mod de a îndepărta obiecte necombustibile înseamnă că permitem suspiciunii să domine exegeza.

Majoritatea dovezilor din perioada mozaică indică acelaşi lucru. Naraţiunea despre viţelul de aur (Exod 32) arată amploarea contrastului dintre religia care şi-a avut originea la Mt. Sinai şi religia caracteristică inimilor care nu au trecut prin procesul de regenerare. Aceste religii sunt incompatibile. Religia de la Sinai este în mod hotărât lipsită de imagini ale divinităţii. Moise a atras atenţia poporului (Deuteronom 4:12) că revelaţia lui Dumnezeu dată la Sinai nu a conţinut nici un „chip" „formă", pentru ca poporul să nu devină corupt şi să-şi facă imagini ale lui Dumnezeu. Aceasta este esenţa poziţiei mozaice, aşa cum este redată în Decalog (Exod 20:4; cf. Exod 34:17). Ar trebui remarcat că interdicţia din Deuteronom 4:12 este în domeniul religiei, nu în domeniul teologiei. Este corect să vorbim despre un „chip" al Domnului şi Deuteronom 4:12 şi Numeri 12:8 au în comun termenul temuna („formă", „chip"). Dar dacă Israel ar fi transferat lucrul acesta în practica religioasă ar fi dus doar la o pervertire a adevărului şi a vieţii. Aceasta este o mărturie puternică despre închinarea lui Israel care, prin natura sa, nu accepta imagini ale divinităţii. A doua poruncă a fost unică în lumea din zilele acelea şi faptul că arheologii nu au descoperit o imagine a lui Iahve (în timp ce imaginile de idoli abundă în toate celelalte religii) arată locul ei fundamental în religia lui Israel din perioada mozaică.


Scrierile istorice din Judecători, Samuel şi împăraţi ne spun aceeaşi poveste a abaterii naţiunii de la formele spirituale caracteristice religiei lor. Cartea Judecătorilor, cel puţin începând cu cap. 17 prezintă în mod deliberat o perioadă de nelegiuire generală (cf. 17:6; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trebuie să ne închipuim ca evenimentele din Judecători 19 reprezintă norma de moralitate în Israel. Dimpotrivă, este o descriere onestă a unei societăţi degradate şi nu avem nici un motiv să vedem în povestea lui Mica (Judecători 17-18) un stadiu legal, dar primitiv, în religia lui Israel. Acelaşi comentariu din partea autorului cărţii Judecătorilor indică corupţia religioasă (17:1-3; vezi v. 6), tulburarea socială şi nelegiuirea (18:1-31; vezi v. 1) şi pângărirea morală din zilele acelea (19:1 ş.urm.).

Nu ni se spune ce formă au avut imaginile făcute de Mica. Pe baza imaginilor găsite mai târziu într-un sanctuar din N teritoriile Danite s-a sugerat ca ar fi avut forma unui viţel sau a unui taur. Lucrul acesta este destul de probabil, deoarece este semnificativ că atunci când Israelul s-a întors la idolatrie a fost necesar întotdeauna să împrumute forme exterioare din mediul păgân, sugerând astfel că în însăşi natura venerării lui Iahve exista ceva care împiedica dezvoltarea unor forme idolatre indigene. Viţeii de aur făcuţi de Ieroboam (1 Împăraţi 12:28) erau simboluri canaanite bine cunoscute; de asemenea, ori de câte ori regii lui Israel şi Iuda au căzut în idolatrie, au împrumutat forme păgâne şi le-au combinat cu religia israelită. H. H. Rowley (Faith of Israel, p. 77 ş.urm.) susţine că dovezile de idolatrie care există după vremea lui Moise trebuie explicate fie prin impulsul spre sincretism, fie prin tendinţa obiceiurilor eradicate într-o generaţie, pentru a apare din nou în generaţia următoare (cf. Ieremia 44). Am putea adăuga la acestea tendinţa de a perverti folosirea unui lucru care, în sine, era legitim: folosirea superstiţioasă a efodului (Judecători 8:27) şi cultul şarpelui de aramă (2 Împăraţi 18:4).

Principalele forme de idolatrie în care a căzut Israel foloseau *chipuri cioplite şi turnate, stâlpi, *aşera şi *terafimi. masseka, sau chipul turnat, era confecţionat prin turnarea metalului într-un tipar şi apoi modelarea lui cu unelte (Exod 32:4, 24). Nu se ştie dacă acest chip, ca şi viţeii făcuţi mai târziu de Ieroboam, au fost destinaţi să-L reprezinte pe Iahve, sau dacă au fost consideraţi piedestalul pe care era întronat Iahve. Analogia cu heruvimii (cf. 2 Samuel 6:2) sugerează a doua idee, care este sprijinită şi de dovezile arheologice (cf. G. E. Wright, Biblical Archaeology, p. 148, o ilustraţie a zeului Hadad călare pe un taur). Heruvimii, însă, erau ascunşi vederii şi aveau o înfăţişare „nepământeană". Ei nu pot indica nici o afiliere inacceptabilă a Dumnezeului întronat, cu paralele pământeşti. Viţeii, pe de altă parte, nu erau ascunşi vederii (din câte sugerează naraţiunea) şi nu puteau decât să indice participarea lui Iahve la religia şi teologia fertilităţii.

Stupii idoleşti şi aşera erau interzişi în Israel (cf. Deuteronom 12:3; 16:21-22). În sanctuarele lui Baal, stâlpii lui Baal (cf. 2 Împăraţi 10:27) şi stâlpul Aşera erau lângă altar. Stâlpul era considerat o reprezentare stilizată a prezenţei zeului la altar. Era obiectul unei veneraţii profunde: uneori era scobit în interior aşa încât să poată primi sângele jertfei şi uneori se pare că era sărutat de închinători, aşa cum indică suprafaţa netezită. Aşera era de lemn (întrucât era distrusă prin ardere - Deuteronom 12:3; 2 Împăraţi 23:6) şi probabil că are originea în copacii sacri veşnic verzi, simbolul vieţii. Asocierea acestora cu ritualurile canaanite ale fertilităţii au fost suficiente ca să fie considerate de către Iahve ca o urâciune.

Polemica VT împotriva idolatriei, dusă mai ales de profeţi şi psalmişti, recunoaşte cele două adevăruri pe care avea să le afirme mai târziu Pavel: idolul nu este nimic, dar cu toate acestea era vorba de o forţă spirituală demonică, şi din această cauză idolul constituia un pericol spiritual clar (Isaia 44:6-20; 1 Corinteni 8:4; 10:19-20). Astfel, idolul nu este nimic: l-a făcut omul (Isaia 2:8); însăşi compoziţia şi confecţionarea lui declară zădărnicia lui (Isaia 40:18-20; 41:6-7; 44:9-20); neajutorarea lui face să fie luat în râs (Isaia 46:1-2); nu are nimic care să-i dea înfăţişare de viaţă (Psalmul 115:4-7). Profeţii au numit idolii în mod batjocoritor gillulim (Ezechiel 6:4, şi de cel puţin alte 38 de ori în Ezechiel) sau „bucăţi de gunoi" (Lexiconul Koehler) şi ‘elilim, „zeişori".

Deşi sunt supuse în întregime lui Iahve (de ex. Psalmul 95:3), există forţe spirituale ale răului şi idolatria îi pune pe oameni într-un contact mortal cu aceşti „zei". Isaia, despre care se spune de obicei că aduce la culme batjocura ironică faţă de idoli, este conştient de acest rău spiritual. Ei ştie că există un singur Dumnezeu (44:8), dar cu toate acestea, orice om care se atinge de un idol, deşi idolul nu este „nimic", nu poate scăpa nevătămat. Contactul omului cu zeul fals îl infectează cu o orbire spirituală mortală a inimii şi a minţii (44:18). Deşi el se închină doar la „cenuşă", ea este plină de otrava înşelăciunii spirituale (44:20). Cei care se închină la idoli devin ca şi ei (Psalmul 115:8; Ieremia 2:5; Osea 9:10). Datorită realităţii forţei rele care stă în spatele unui idol, este o *urâciune (to’eba) pentru Iahve (Deuteronom 7:25), un lucru detestat (siqqus) (Deuteronom 29:17), şi urmarea idolilor este păcatul cel mai grav, adulter spiritual (Deuteronom 31:16; Judecători 2:17; Osea 1:2). Totuşi, există un singur Dumnezeu şi contrastul dintre Iahve şi idoli poate fi exprimat în termenii vieţii, activităţii şi stăpânirii. Idolul nu poate prezice şi nu poate face un lucru să aibă loc, dar Iahve poate face acestea (Isaia 41:26-27; 44:7); idolul este o epavă neajutorată pe râul istoriei, care cunoaşte evenimentul numai după ce a avut loc şi care este neputincios în faţa lui (Isaia 41:5-7; 46:1-2), dar Iahve este Domnul şi Stăpânul istoriei (Isaia 40:22-25; 41:1-2,25; 43:14-15 etc.).

NT întăreşte şi dezvoltă învăţătura VT. Am spus mai sus că NT recunoaşte că idolii sunt non-entităţi şi reprezintă forţe spirituale periculoase. În plus, Romani 1 exprimă punctul de vedere al VT că idolatria este un declin de la adevărata spiritualitate, nu o etapă pe calea spre o cunoaştere pură a lui Dumnezeu. NT recunoaşte că pericolul idolatriei există chiar şi atunci când nu sunt confecţionaţi idoli materiali: asocierea idolatrei cu păcatele sexuale în Galateni 5:19-20 ar trebui asociată cu identificarea lăcomiei cu idolatria (1 Corinteni 5:11; Efeseni 5:5; Coloseni 3:5), deoarece este clar că Pavel include în lăcomie şi lăcomia sexuală (cf. Efeseni 4:19; 5:3; 1 Tesaloniceni 4:6, gr.; 1 Corinteni 10:7, 14). După ce Ioan a accentuat finalitatea şi desăvârşirea revelaţiei în Cristos, avertizează că orice abatere de la aceasta este idolatrie (1 Ioan 5:19-21). Idol este orice lucru care revendică loialitatea care îi aparţine numai lui Dumnezeu (Isaia 42:8).

Nu putem trece cu vederea efectul pe care îl are învăţătura biblică referitoare la idoli asupra doctrinei monoteiste despre Dumnezeu. Prin faptul că ea recunoaşte atracţia exercitată de religia idolatră asupra lui Israel şi prin aparenta recunoaştere a „altor dumnezei", ca în Psalmul 95:3, VT nu recunoaşte existenţa reală a „zeilor" ci existenţa reală a unei ameninţări la adresa lui Israel, pericolul reprezentat de religiile şi învăţăturile opuse. În felul acesta el afirmă în mod constant monoteismul (aşa cum face şi NT) în contextul religiei şi mediului religios al poporului lui Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
H. H. Rowley, Faith of Israel, 1956, p. 74 ş.urm.; A. Lods, „Images and Idols, Hebrew and Canaanite", ERE; „Idol", în J. -J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1958; J. Pedersen, Israel, 3-4, 1926, p. 220 ş.urm., passim; J. B. Payne, The Theology of the Older Testament, 1962; Y. Kaufmann, The Religion of Israel, 1961; „Image", NIDNTT, p. 284-293; J. M. Sasson, The Worship of the Golden Calf, Ancient & Occident, 1973, p. 151 ş.urm.

J.A.M.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: