Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

căsătorie


CĂSĂTORIE. Căsătoria este starea civilă în care un bărbat şi o femeie pot convieţui într-o relaţie sexuală, care este aprobată de grupul lor social. Adulterul şi curvia sunt relaţii sexuale pe care societatea nu le recunoaşte că ar constitui căsătorie. Această definiţie este necesară pentru a arăta că în VT poligamia nu este imorală din punct de vedere sexual, întrucât constituia o stare civilă de căsătorie care era recunoscută; deşi în general s-a constatat că nu este soluţia cea mai bună.

I. Statutul căsătoriei

Căsătoria este considerată un lucru normal şi în VT nu există un termen echivalent cu „burlac". Relatarea creării Evei (Geneza 2:18-24) arată relaţia unică dintre soţ şi soţie şi serveşte ca o imagine pentru relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ieremia 3; Ezechiel 16; Osea 1-3), dintre Cristos şi biserica Sa (Efeseni 5:22-23). Chemarea lui Ieremia de a rămâne necăsătorit (Ieremia 16:2) este un semn profetic unic, dar în NT se recunoaşte că celibatul se poate să fie chemarea specială dată de Dumnezeu unor creştini, pentru un scop special (Matei 19:10-12; 1 Corinteni 7:7-9), deşi căsătoria şi viaţa de familie sunt chemarea normală (Ioan 2:1-11; Efeseni 5:22 - 6:4; 1 Timotei 3:2; 4:3; 5:14).

Monogamia este implicită din istoria lui Adam şi Eva, întrucât Dumnezeu a creat o singură soţie pentru Adam. Totuşi, poligamia a fost adoptată încă din vremea lui Lameh (Geneza 4:19) şi nu este interzisă în Scriptură. S-ar părea că Dumnezeu l-a lăsat pe om să descopere din propria experienţă că instituţia originală a monogamici era relaţia potrivită. Se arată că poligamia aduce necazuri şi adeseori are ca rezultat păcate, de ex. Avraam (Geneza 21); Ghedeon (Judecători 8:29-9:57); David (2 Samuel 11; 13); Solomon (1 Împăraţi 11:1-8). Având în vedere obiceiurile orientale, regii evrei au fost avertizaţi împotriva poligamiei (Deuteronom 17:17). În familie se nasc gelozii din cauza ei, cum a fost cazul celor două soţii ale lui Elcana, care erau rivale (1 Samuel 1:6; cf. Levitic 18:18). Este greu să ştim în ce măsură a fost practicată poligamia, dar judecind din punct de vedere economic, este probabil că poligamia a fost întâlnită mai mult printre cei înstăriţi decât printre oamenii de rând. Irod cel Mare a avut nouă soţii în acelaşi timp (Josephus, Ant. 17.19). Poligamia continuă să fie practicată de evreii din ţările musulmane.

Când era practicată poligamia, statutul şi relaţia dintre soţii pot fi deduse atât din naraţiuni cât şi din lege. Era normal ca soţul să fie atras mai mult spre una dintre soţii. Astfel, Iacov, care a ajuns poligam printr-un şiretlic, a iubit-o pe Rahela mai mult decât pe Lea (Geneza 29). Elcana a preferat-o pe Ana, în ciuda faptului ca nu avea copii (1 Samuel 1:1-8). În Deuteronom 21:15-17 se admite ca este posibil ca soţul să iubească pe o soţie şi să o urască pe alta.

Întrucât copiii erau importanţi pentru a purta numele familiei, o soţie fără copii îi putea permite soţului său să aibă copii cu sclava ei. Acest lucru era legal în Mesopotamia civilizată (de ex. Codul lui Hammurapi, 144-147) şi a fost adoptat de Sara şi de Avraam (Geneza 16), de Rahela şi Iacov (Geneza 30:1-8), deşi Iacov a mers mai departe şi a acceptat-o şi pe slujitoarea lui Lea, cu toate că Lea îi născuse deja copii (Geneza 30:9). În aceste cazuri drepturile soţiei sunt protejate; ea este cea care îi dă soţului său pe slujitoarea ei pentru o ocazie specifică. Este greu să definim poziţia slujitoarei într-o asemenea relaţie; ea este mat curând o soţie secundară, decât o a doua soţie, deşi dacă bărbatul continuă să aibă relaţii cu ea, primeşte poziţia de concubină. Probabil că acesta este motivul pentru care Bilha este numită „ţiitoarea" (concubina) lui Iacov în Geneza 35:22, în timp ce Agar nu este enumerată printre ţiitoarele (concubinele) lui Avraam în Geneza 25:6.

În mod normal, soţiile erau alese dintre evrei (de ex. Neemia 13:23-28). Logodna şi căsătoria urmau apoi tiparul normal (vezi mai jos). Uneori soţiile erau cumpărate ca sclave evreice (Exod 21:7-11; Neemia 5:5). Se susţine de obicei că stăpânul casei avea drepturi sexuale asupra sclavelor sale. Nu încape îndoială că au existat exemple flagrante de asemenea promiscuitate, dar Biblia nu spune nimic cu privire la ele. Este demn de remarcat că Exod 21:7-11 şi Deuteronom 15:12 face distincţie între o sclavă obişnuită, care trebuie să fie eliberată după 7 ani, şi o sclavă care a fost cumpărată în mod deliberat ca soţie sau concubină şi care nu poate revendica eliberarea în mod automat. Întrucât drepturile ei sunt în acest caz stabilite de lege, capul familiei sau fiul lui trebuie să fi trecut printr-o ceremonie oarecare, oricât de simplă, care să poată fi recunoscută de lege. Referindu-ne la drepturile ei, acest pasaj nu le face să depindă de cuvântul ei, contra cuvântului capului familiei, nici dacă ea i-a născut lui sau fiului său un copil. Este greu să spunem care era statutul ei. Nu încape îndoială că statutul ei era diferit, după cum ea era prima, a doua sau singura „soţie" a capului familiei. Când ea era dată fiului stăpânului, se poate să fi primit statutul de soţie a lui. Adevărul este că această lege, aşa cum arată contextul, se ocupă cu drepturile ei ca sclavă şi nu, în primul rând, ca soţie.

Soţiile puteau fi luate şi dintre prizonierii de război, cu condiţia să nu fie palestiniene (Deuteronom 20:14-18). Unii scriitori le consideră pe aceste prizoniere ca pe concubine, dar legile din Deuteronom 21:10-14 le consideră ca pe soţiile obişnuite.

Nu există nici o lege care să se refere la concubine şi nu ştim ce drepturi aveau. Este evident că ele aveau o poziţie inferioară faţă de soţii, dar copiii lor puteau primi o moştenire după cum hotăra tatăl lor (Geneza 25:6). Cartea Judecătorilor relatează preluarea puterii de către Abimelec, fiul concubinei lui Ghedeon (Judecători 8:31-9:57) şi povesteşte de asemenea întâmplarea tragică a levitului şi concubinei sale (Judecători 19). Impresia dată de versetele 19:2-4 este că această concubină era liberă să-şi părăsească „soţul", şi că bărbatul s-a bazat pe puterea lui de înduplecare ca să o aducă acasă. David şi Solomon au copiat modelul monarhilor orientali luându-şi multe soţii şi concubine (2 Samuel 5:13; 1 Împăraţi 11:3; Cântarea Cântărilor 6:8-9). În ultimele două pasaje se pare că acestea erau luate din clasa de jos a poporului.

În căsătoriile normale soţia mergea la casa soţului. Există, însă, o altă formă de căsătorie în Judecători 14-15. Aceasta este practicată între filisteni şi nu este descrisă la israeliţi. Citim aici că soţia lui Samson a rămas în casa tatălui ei şi că Samson a vizitat-o. S-ar putea argumenta că Samson a intenţionat să o ia acasă la el după nuntă, dar că a plecat singur, supărat, după ce l-a înşelat. Totuşi, în 15:1 citim că ea continua să se afle în casa tatălui său, cu toate că între timp fusese dată în căsătorie unui filistean.


II. Obiceiuri de căsătorie

Obiceiurile de căsătorie din Biblie sunt legate de două evenimente: logodna şi căsătoria.

a. Logodna

În Orientul Apropiat logodna (în limbaj talmudic ’erusin şi qiddusin) este o relaţie care angajează aproape la fel de puternic ca şi căsătoria. În Biblie femeia logodită era numită uneori „soţie" şi avea aceeaşi obligaţie de fidelitate conjugală (Geneza 29:21; Deuteronom 22:23-24; Matei 1:18, 20), iar bărbatul logodit era numit „soţ" (Ioel 1:8; Matei 1:19). Biblia nu stabileşte legi pentru ruperea logodnei, dar Codul lui Hammurapi (159-160) prevede că dacă viitorul soţ rupe logodna, tatăl fetei păstrează darul pentru mireasă; iar dacă tatăl se răzgândeşte, el trebuie să plătească de două ori valoarea cadoului (vezi de asemenea Codurile de legi ale Lipit-Ishtar, 29, şi Eshnunna, 25). Probabil că exista o declaraţie oficială, dar publicitatea făcută depindea de mire. Astfel, Iosif a vrut să anuleze logodna cu Maria pe ascuns (Matei 1:19).

Dragostea lui Dumnezeu şi credicioşia Lui faţă de poporul Său sunt zugrăvite în termenii unei logodne în Osea 2:19-20. Logodna includea următoarele etape:

(i) Alegerea unei soţii. De obicei părinţii unui tânăr alegeau soţia pentru el şi aranjau căsătoria, aşa cum a făcut Agar pentru Ismael (Geneza 21:21) şi Iuda pentru Er (Geneza 38:6). Uneori tânărul făcea alegerea, iar părinţii negociau, cum a fost cazul lui Sihem (Geneza 34:4, 8) şi al lui Samson (Judecători 14:2). Rareori se căsătorea un bărbat împotriva voinţei părinţilor săi, aşa cum a făcut Esau (Geneza 26:34-35). Fata era întrebată uneori dacă accepta căsătoria, ca în cazul Rebecăi (Geneza 24:58). Uneori părinţii fetei alegeau un bărbat care era potrivit să-i fie soţ, cum a făcut Naomi (Rut 3:1-2) şi Saul (1 Samuel 18:21).

(ii) Schimbul de daruri. Există trei tipuri de daruri care sunt asociate cu logodna în Biblie: 1. Cuvântul mohar, tradus „cadou de căsătorie" sau „zestre" (Geneza 34:12, pentru Dina; Exod 22:17, pentru o fecioară sedusă; 1 Samuel 18:25, pentru Mical). Termenul mohar nu este menţionat, dar este subînţeles în pasaje cum sunt Geneza 24:53, pentru Rebeca; 29:18, cei 7 ani de slujire ai lui Iacov pentru Rahela. Faptul că Moise a păscut oile socrului său poate fi interpretat în acelaşi fel (Exod 3:1). Acesta era un cadou compensator din partea mirelui pentru familia miresei, care pecetluia legământul şi lega cele două familii. Unii cercetători au crezut că mohar era preţul miresei, dar soţia nu era cumpărată ca şi o sclavă. 2. Zestrea. Aceasta era un dar pentru mireasă sau pentru mire din partea tatălui ei, constând uneori din slujitori (Geneza 24:59, 61, pentru Rebeca; 29:24, pentru Lea) sau pământ (Judecători 1:15, pentru Acsa; 1 Împăraţi 9:16, pentru fiica lui Faraon, soţia lui Solomon) sau alte proprietăţi (Tobit 8:21, pentru Tobias). 3. Darul mirelui pentru mireasă consta uneori din bijuterii şi haine, cum au fost cele aduse pentru Rebeca (Geneza 24:53). Exemple biblice de contracte verbale sunt oferta lui Iacov de a sluji 7 ani lui Laban (Geneza 29:18) şi promisiunea lui Sihem de a da cadouri familiei lui Dina (Geneza 34:12). În TB un contract de logodnă este numit setar qiddusin (Moed Katan 18b) sau setar ’erusin (Kiddushin 9a). În zilele noastre, în Orientul Apropiat contribuţia fiecărei familii este consemnată într-un contract de logodnă în scris.

b. Ceremonii de nuntă

O trăsătură importantă a multora dintre aceste ceremonii era recunoaşterea publica a căsătoriei. Se înţelege că nu toate etapele de mai jos erau incluse în toate nunţile.

(i) Ţinuta miresei şi a mirelui. Uneori mireasa purta haine brodate (Psalmul 45:13-14), bijuterii (Isaia 61:10), un brâu special (Ieremia 2:32) şi un voal (Geneza 24:65). Printre podoabele mirelui putea fi o ghirlandă (Isaia 61:10). Efeseni 5:27; Apocalipsa 19:8; 21:2 se referă în mod figurat la hainele albe ale Bisericii în calitatea ei de Mireasă a lui Cristos.

(ii) Însoţitoarele miresei şi prietenii mirelui. Psalmul 45:14 vorbeşte despre fecioarele care însoţeau o mireasă de rang regal şi se presupune că şi miresele de rang inferior aveau fecioare care să le însoţească. Este cert că mirele avea grupul său de prieteni (Judecători 14:11). Unul dintre aceştia corespunde cu naşul de la nunţile noastre şi este numit „însoţitor" în Judecători 14:20; 15:2 sau „prietenul mirelui" în Ioan 3:29. Se poate să fie acelaşi cu „nunul" din Ioan 2:8-9.

(iii) Procesiunea. În seara zilei stabilite pentru căsătorie, mirele şi prietenii săi mergeau în grup la casa miresei. Acolo se ţinea cina de nuntă: uneori lucrul acesta era forţat de împrejurări (Geneza 29:22; Judecători 14), dar este posibil ca acesta să fi fost un obicei destul de răspândit, întrucât Pilda celor zece fecioare din Matei 25:1-13 este interpretată cel mai uşor în sensul că mirele merge la casa miresei pentru cină. Totuşi, ne-am putea aştepta ca în mod obişnuit mirele sa o escorteze pe mireasă înapoi acasă la el sau la casa părinţilor săi pentru a servi cina, deşi singurele texte din Scripturi care menţionează acest lucru sunt Psalmul 45:14 ş.urm.; Matei 22:1-14 (nunţi regale) şi probabil în Ioan 2:9 ş.urm.

Procesiunea putea fi însoţită de cântece, muzică şi dans (Ieremia 7:34; 1 Macabei 9:39), iar seara iluminată de lămpi (Matei 25:7).

(iv) Ospăţul de nuntă. Acesta avea loc de obicei la casa mirelui (Matei 22:1-10; Ioan 2:9), seara (Matei 22:13; 25:6). Luau parte multe rudenii şi prieteni; aşa se face că vinul se poate să se fi terminat (Ioan 2:3). Un administrator sau un prieten supraveghea desfăşurarea ospăţului (Ioan 2:9-10). Refuzul invitaţiei de a participa la un ospăţ de nuntă constituia o insultă (Matei 22:7). Oaspeţilor li se cerea să poarte haine de sărbătoare (Matei 22:11-12). În împrejurări speciale ospăţul putea fi ţinut la casa miresei (Geneza 29:22; Tobit 8:19). Adunarea glorioasă a lui Cristos şi a sfinţilor Săi în cer este numită figurativ „ospăţul nunţii Mielului" (Apocalipsa 19:9).

(v) Acoperirea miresei. În două cazuri din VT (Rut 3:9; Ezechiel 16:8) bărbatul o acoperă pe femeie cu poala hainei sale, poate ca un semn că o ia sub protecţia sa. D. R. Mace preia ideea lui J. L. Burckhardt (Notes on the Bedouin, 1830, p. 264) când spune că la nunţile arabe lucrul acesta este făcut de una dintre rudele mirelui. J. Eisler, în Weltenmantel und Himmelszelt, 1910, spune că la beduini mirele o acoperă pe mireasă cu o manta specială şi rosteşte cuvintele: „De acum încolo nimeni în afară de mine nu te va acoperi". Textele biblice sugerează că era urmat obiceiul al doilea.

(vi) Binecuvântarea. Părinţii şi prietenii îi binecuvântau pe mire şi mireasă şi le urau de bine (Geneza 24:60; Rut 4:11; Tobit 7:13).

(vii) Legământul. Un alt element religios era legământul de credincioţie care este subînţeles în Proverbe 2:17; Ezechiel 16:8; Maleahi 2:14. Din Tobit 7:14 aflăm că tatăl miresei scria un contract de căsătorie, care în Mishnah este numit ketuba.

(viii) Camera miresei. O cameră nupţială era pregătită în mod special (Tobit 7:16). Numele ebr. pentru această cameră este huppa (Psalmul 19:5; Ioel 2:16), care a fost iniţial un coviltir sau un cort, iar termenul gr. este nymphon (Marcu 2:19). Cuvântul huppa continuă să fie folosit de evreii din zilele de astăzi pentru baldachinul sub care mirele şi mireasa stau, pe scaun sau în picioare, în timpul ceremoniei de căsătorie.

(ix) Consumarea căsătoriei. Mirele şi mireasa erau conduşi la această cameră, deseori de părinţi (Geneza 29:23; Tobit 7:16-17; 8:1). Înainte de împreunare, pentru care ebr. folosesc idiomul „a cunoaşte", era rostită o rugăciune pentru soţ şi pentru soţie (Tobit 8:4).

(x) Dovada virginităţii. O pânză sau o cămaşă pătată de sânge era arătată ca dovadă a virginităţii miresei (Deuteronom 22:13-21). Acest obicei continuă să fie practicat în unele locuri din Orientul Apropiat.

(xi) Festivităţile. Festivităţile de nuntă continuau timp de o săptămână (Geneza 29:27, Iacov şi Lea) sau uneori timp de 2 săptămâni (Tobit 8:20, Tobias şi Sara). Aceste festivităţi erau însoţite de muzică (Psalmul 45; 78:63) şi glume, ca şi ghicitoarea lui Samson (Judecători 14:12-18). Unii interpretează Cântarea Cântărilor în lumina unui obicei al ţăranilor sirieni de a numi pe mire şi mireasă „rege" şi „regină" în timpul festivităţilor de după nuntă şi de a-i lăuda cu cântece.


III. Căsătorii interzise

Acestea sunt enumerate în detaliu în Levitic 18 şi mai sumar în Levitic 20:17-21; Deuteronom 27:20-23. Ele sunt analizate în detaliu de David Mace, Hebrew Marriage, p. 152 ş.urm. Presupunem că interdicţia era valabila atât pentru o a doua soţie cât timp mai trăia prima soţie cât şi pentru orice căsătorie care ar fi avut loc după moartea soţiei; excepţie face căsătoria cu sora soţiei: Levitic 18:18 spune că un bărbat nu poate lua în căsătorie pe sora soţiei sale cât timp îi trăieşte soţia, dar se subînţelege că ea poate fi luată în căsătorie după moartea primei soţii.

Avraam (Geneza 20:12) şi Iacov (Geneza 29:21-30) s-au căsătorit cu rudenii apropiate; căsătoria între asemenea rudenii a fost interzisă mai târziu. Scandalul din biserica din Corint (1 Corinteni 5:1) se poate să fi fost cauzat de căsătoria cu o mamă vitregă, după moartea tatălui mirelui, dar întrucât femeia este numită „soţia tatălui" (şi nu văduva), iar actul este numit curvie, este mai probabil că a fost vorba de o relaţie imorală cu a doua soţie, mai tânără, a tatălui.

IV. Legea leviratului

Numele este derivat de la cuvântul lat. levir, care înseamnă „fratele soţului". Când un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii, fratele său trebuia sa o ia în căsătorie pe văduvă. Copiii rezultaţi din această căsătorie erau consideraţi copii ai primului soţ. Acest obicei este întâlnit nu numai la evrei ci şi la alte popoare.

Obiceiul este subînţeles în povestea lui Onan, în Geneza 38:8-10. Onan a luat-o pe soţia fratelui său, dar a refuzat să aibă copii cu ea, deoarece „sâmânţa aceasta n-are să fie a lui" (v. 9) şi copiii săi nu aveau să fie moştenitorii principali. Acest verset nu emite nici o judecată cu privire la măsurile anticoncepţionale ca atare.

Deuteronom 25:5-10 afirmă că legea se aplică la fraţii care locuiesc împreună, dar îi lasă fratelui opţiunea de a refuza.

Cartea Rut arată că obiceiul mergea mai departe decât fratele soţului. Aici o rudenie al cărei nume nu-l cunoaştem are datoria primară şi numai după ce acesta refuză, numai după aceea Boaz se căsătoreşte cu Rut. O extindere şi mai mare a obiceiului o vedem în faptul că Rut, şi nu Naomi, se căsătoreşte cu Boaz, probabil pentru că Naomi era prea înaintată în vârstă ca să mai poată avea copii. Copilul este numit „fiul lui Naomi" (4:17).

Legea leviratului nu se aplica dacă soţii au avut fete, iar reglementările pentru moştenirea fiicelor sunt date pentru fiicele lui Ţelofhad în Numeri 27:1-11. Pare ciudat că v. 9-11 par să ignore, sau chiar să contrazică, legea leviratului. S-ar putea argumenta că legea din Deuteronom 25:5-10 nu fusese promulgată încă. Pe de altă parte, când o lege se naşte dintr-o ocazie specială, trebuie să cunoaştem circumstanţele exacte pentru a şti la ce se referă legea. Legea leviratului nu ar fi contrazisă dacă soţia lui Ţelofhad ar fi murit înaintea lui, iar legea se limitează aici la cazuri similare. Numeri 27:8-11 s-ar aplica atunci când au avut numai fiice, când o femeie fără copii a decedat înaintea soţului ei, când fratele soţului a refuzat să o ia în căsătorie pe văduva fără copii, sau când soţia nu a avut copii nici după ce fratele primului soţ a luat-o în căsătorie.

În Levitic 18:16; 20:21 unui bărbat i se interzice să ia în căsătorie pe soţia fratelui său. În lumina legii leviratului, înseamnă că el nu o poate lua de soţie, indiferent dacă a fost divorţată în timpul vieţii soţului ei, sau dacă, la moartea soţului ei ea a rămas cu sau fără copii. Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod Antipa pentru că s-a căsătorit cu soţia fratelui său Irod Filip (Matei 14:3-4); Irod Filip era încă în viaţă.

În NT legea leviratului a fost folosită de saduchei pentru a ridica o problemă în legătură cu învierea (Matei 22:23 ş.urm.).

V. Divorţul

a. În Vechiul Testament

În Matei 19:8 Domnul Isus spune că Moise a „îngăduit" divorţul datorită împietririi inimilor oamenilor. Aceasta înseamnă că Moise nu a poruncit divorţul, ci a reglementat o practică existentă şi formularea legii din Deuteronom 24:1;4 poate fi înţeleasă cel mai bine în sensul acesta. În limba engleză traducerile AC şi VR implică o poruncă în a doua parte a v.1, dar VSR urmează traducerea lui Keil, Delitzsch, S. R. Driver şi LXX, când face conjuncţia „dacă" din propoziţia condiţională să se extindă până la sfârşitul v.3 aşa încât v.4 conţine de fapt reglementarea. Orice traducere am folosi, înţelegem din această secţiune că divorţul era practicat, că femeii i se dădea un gen de contract şi că ea era liberă să se recăsătorească.

Temeiurile de divorţ sunt menţionate aici în termeni atât de generali încât nu se poate da o interpretare precisă. Soţul găseşte „ceva ruşinos" la soţia sa. Cuvintele ebr. ‘erwat dabar (literal, „goliciunea unui lucru"), apar în alt loc numai ca o expresie, în Deuteronom 23:14. La scurt timp înainte de vremea lui Cristos, şcoala lui Shammai a interpretat că se referă numai la infidelitate, în timp ce şcoala lui Hillel a aplicat-o la orice lucru care nu era pe placul bărbatului. Trebuie să ţinem cont că aici Moise nu urmăreşte să arate temeiurile de divorţ, ci acceptă un fapt existent.

Există două situaţii în care divorţul este interzis: când un bărbat o acuză pe nedrept pe soţia sa de infidelitate premaritală (Deuteronom 22:13-19) şi când un bărbat a avut relaţii sexuale cu o fată şi tatăl fetei l-a obligat să o ia în căsătorie (Deuteronom 22:28-29; Exod 22:16-17).

În două ocazii excepţionale s-a insistat asupra divorţului. Aceasta s-a întâmplat când evreii exilaţi s-au întors după ce se căsătoriseră cu femei păgâne (Ezra 9-10 şi probabil Neemia 13:23 ş.urm., deşi aici divorţul este subînţeles, dar nu este exprimat direct). În Maleahi 2:10-16 unii bărbaţi le-au îndepărtat pe soţiile lor evreice ca să se căsătorească cu femei păgâne.

b. În Noul Testament

Când examinăm cuvintele lui Isus din Matei 5:32; 19:3-12; Marcu 10:2-12; Luca 16:18, observăm că el categoriseşte divorţul şi recăsătoria ca adulter, dar nu spune că omul nu poate despărţi ceea ce Dumnezeu a unit. În amândouă pasajele din Matei singurul temei pe baza căruia un bărbat poate divorţa de soţia sa este curvia, dar Marcu şi Luca nu pun o asemenea condiţie. Curvia este înţeleasă de obicei ca fiind echivalentă cu adulterul; în mod asemănător, purtarea poporului Israel, în calitate de soţie a lui Iahve, este calificată atât ca adulter (Ieremia 3:8; Ezechiel 23:45) cât şi curvie (Ieremia 3:2-3; Ezechiel 23:43); în Eclesiasticul 23:23 se spune despre o femeie infidelă că a comis adulter în curvie (cf. şi 1 Corinteni 7:2, unde în gr. cuvântul este „curvie").

Cauza omiterii clauzei de excepţie din Marcu şi Luca poate fi că nici un evreu, roman sau grec nu punea la îndoială că adulterul constituia temei pentru divorţ şi evangheliştii au considerat că lucrul acesta era de la sine înţeles. În mod similar când Pavel se referă, în Romani 7:1-3, la legea evreiască şi romană, el ignoră posibilitatea divorţului pentru adulter, întrucât amândouă legile prevedeau această posibilitate.

Au fost emise alte teorii cu privire la înţelesul cuvintelor lui Isus. Unii consideră că curvia se referă la infidelitatea premaritală, pe care soţul o descoperă după căsătorie. Alţii au sugerat că soţii descoperă că s-au căsătorit încălcând interdicţia cu privire la gradele de rudenie, lucru care probabil că s-a întâmplat prea rar ca să constituie subiectul unei excepţii speciale în cuvintele lui Cristos. Catolicii susţin că aceste cuvinte aprobă separarea, dar nu şi recăsătoria. Este greu să excludem permisiunea de recăsătorie din Matei 19:9; la evrei nu exista un asemenea obicei de separare fără permisiune de recăsătorie.

Unii au pus la îndoială autenticitatea textului din Marcu 10:12, întrucât femeia evreică nu putea să divorţeze de soţul ei. Dar soţia putea da în judecată pe soţul ei dacă o maltrata, iar judecătorul îl putea obliga pe soţ să divorţeze. Mai mult de atât, se poate ca Cristos să fi avut în vedere legea gr. şi rom., care permitea soţiei să divorţeze de soţul ei, aşa cum Irodiada a divorţat de primul ei soţ.

Între protestanţi şi romano-catolici există o părere că 1 Corinteni 7:10-16 oferă un alt temei pentru divorţ. Aici Pavel repetă învăţătura pe care a dat-o Domnul când a fost pe pământ şi apoi, sub călăuzirea Duhului, dă o învăţătură care merge mai departe decât cea dată de Domnul, întrucât s-a ivit o situaţie nouă. Când unul dintre soţi dintr-o familie pagină este covertit la Cristos, soţul sau soţia nu trebuie să-l părăsească pe celălalt partener. Dar dacă partenerul acela insistă asupra despărţirii, „în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi". Această ultimă condiţie nu înseamnă doar că ei pot fi părăsiţi, ci trebuie să însemne că ei sunt liberi să se recăsătorească. Acest motiv de divorţ, care are o aplicabilitate limitată, este cunoscut sub numele de „Privilegiul paulin”.

În învălmăşeala de căsătorii, divorţuri şi recăsătorii din zilele noastre, biserica creştină - având de-a face cu convertiţi şi cu membri care se pocăiesc - este silită deseori să accepte situaţia aşa cum este. Un convertit care a fost divorţat anterior - pe baza unor motive suficiente sau insuficiente - şi care s-a recăsătorit, nu se poate întoarce la partenerul original şi căsătoria prezentă nu poate fi considerată adulter (1 Corinteni 6:9,11).

BIBLIOGRAFIE
W. R. Smith, Kinship and Marriage in Early Arabia, 1903; E. A. Westermarck, The History of Human Marriage, 3 vol., 1922; H. Granquist, Marriage Conditions in a Palestinian Village, 2 vol., 1931, 1935; M. Burrows, The Basis of Israelite Marriage, 1938; E. Neufeld, Ancient Hebrew Marriage Laws, 1944; D. R. Mace, Hebrew Marriage, 1953; J. Murray, Divorce, 1953; D. S. Bailey, The Man-Woman Relation in Christian Thought, 1959; R.deVeux, Ancient Israel 1961; E. Stauffer, TDNT 1, p. 648-657; W. Günther ş.a. NIDNTT 2, p. 575-590; M. J. Harris, C. Brown, MDWTT 3, p. 534-543.

J.S.W.
J.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: