Vă recomandăm:

Vă recomandăm:

A B C D E F G H I Î J L M N O P R S Ş T Ţ U V Z

Cartea lui Iov


CARTEA LUI IOV

I. Schiţa conţinutului

Capitolele 1 şi 2 (în proză) ne prezintă o întâlnire cerească între Dumnezeu şi Satan şi efectele acestei întâlniri pe pământ. Capitolul 3 este marele „De ce?" al lui Iov; Elifaz îşi spune părerea în cap. 4-5 iar Iov răspunde în cap. 6-7. Bildad continuă în cap. 8 şi Iov răspunde în cap. 9-10. Prima serie de discuţii se încheie cu cuvântarea lui Ţofar în cap. 11 şi răspunsul lui Iov în cap. 12-14. În a doua serie îl ascultăm pe Elifaz (15), Bildad (18) şi Ţofar (20), iar răspunsurile lui Iov sunt în cap. 16-17, 19, 21. În textul pe care-l avem noi (vezi III. mai jos) a treia serie de cuvântări este incompletă şi iau cuvântul numai Elifaz (22) şi Bildad (25), iar Iov răspunde în cap. 23-24 şi 26- 27. După un interludiu de laudă la adresa înţelepciunii (28), Iov rezumă dezbaterea (29-31). Urmează intervenţia lui Elihu în cap. 32-37 şi apoi răspunsul dat de Dumnezeu lui Iov în cap. 38-42:6. Cartea se încheie cu un epilog în proză care relatează restaurarea prosperităţii lui Iov (42:7-17).

II. Autorul şi data scrierii

Cartea este anonimă. Tradiţia talmudică „oficială", acceptată de mulţi dintre scriitorii creştini mai vechi, afirmă că această carte a fost scrisă de Moise (Baba Bathra 14b, seq.), dar continuarea pasajului şi alte afirmaţii arată că aceasta era doar o afirmaţie pioasă, bazată probabil pe un sentiment de potrivire şi nu trebuia luată în serios. Adevărul este că nu avem nici o dovadă obiectivă care să ne îndrume în privinţa autorului sau datei scrierii. Dovezile pentru o dată foarte timpurie se bazează în cea mai mare măsură pe faptul că nu sunt menţionate detalii din istoria israelită, dar lucrul acesta poate fi explicat suficient de bine de dorinţa autorului de a discuta problema centrală în afara cadrului legământului. Alte dovezi, cum sunt menţionarea haldeilor ca triburi nomade care jefuiesc (1:17) şi termenul arhaic qesita (42:11) indică doar vechimea povestirii şi nu data scrierii. Cercetătorii moderni au datat cartea din vremea lui Solomon până prin 250 î.Cr., cele mai populare date fiind între 600 şi 400 î.Cr., deşi există o tendinţă crescândă de a prefera date mai târzii. O dată Solomonică, acceptată de Franz Delitzsch şi E. J. Young, este cea mai veche pe care o putem adopta în mod rezonabil. Argumentele bazate pe subiect, limbaj şi teologie probabil că indică o dată mai târzie, dar întrucât cartea este sui generis în literatura ebr. şi întrucât limbajul este atât de distinctiv (unii consideră că este o traducere din aramaică sau consideră că autorul a trăit în afara Israelului), iar teologia este valabilă în orice vreme, orice dogmatism derivă din subiectivism sau din idei preconcepute.

III. Textul

Faptul că avem de-a face cu una dintre cele mai dificile scrieri poetice din VT şi că în vocabular întâlnim vreo 110 cuvinte (W. B. Stevenson, The Poem of Job, p. 71) care nu sunt găsite în altă parte, a făcut ca sarcina scribului să fie foarte dificilă. Din nefericire traducerile nu sunt de mare ajutor pentru verificarea textului ebr. Traducerea LXX trebuie folosită cu multă precauţie. În forma ei mai veche a lipsit aproximativ 17-25 la sută din textul ebr. probabil pentru că traducătorii au fost intimidaţi de sarcina lor; iar traducerea este adesea liberă şi parafrazată, şi nu rareori este incorectă.

Problemele textuale principale sunt în cap. 26-27. Aceste capitole sunt răspunsul lui Iov la a treia cuvântare a lui Bildad. Nu se poate face nici o obiecţie la faptul că Ţofar nu vorbeşte a treia oară; lucrul acesta este în armonie cu caracterul său şi ar fi dovada cea mai evidentă că Iov a triumfat asupra prietenilor săi. Nu încape îndoială că îl ascultăm pe Iov vorbind în 27:2-6, dar în contextul dat este aproape imposibil să-i atribuim lui şi versetele din 27:7-23. Probabil că acestea fac parte din a treia cuvântare a lui Ţofar sau poate din cuvântarea lui Bildad. Dacă este aşa, nu a fost sugerată nici o reconstituire satisfăcătoare a textului şi s-ar putea ca o parte a manuscrisului original să fi fost pierdută - ceva ce se poate întâmpla uşor cu un sul fragil de papirus.


IV. Integritatea

Majoritatea cercetătorilor separă prologul şi epilogul în proză de poezia din 3:1-42:6. Atunci când faptul acesta este interpretat că proza este mai veche decât poezia şi că autorul a transformat miezul povestirii vechi într-o poezie magnifică, nu se pot ridica obiecţii şi este posibil ca teoria să fie corectă. Nu există dovezi obiective care să sugereze că proza a fost adăugată mai târziu la poezie de către un alt autor, sau că ar fi o compoziţie mai veche sau mai nouă. În scrierile lui W. B. Stevenson (op. cit.) această teorie a fost folosită pentru a impune o interpretare nenaturală a cărţii.

Foarte mulţi cercetători consideră că anumite porţiuni au fost inserate mai târziu. În ordinea descrescândă a importanţei, cele mai importante pasaje sunt: cuvântările lui Elihu (32-37), lauda înţelepciunii (28) şi anumite părţi din răspunsul lui Dumnezeu (39:13-18; 40:15-24; 41:1-34). În orice caz, argumentele lingvistice sunt foarte şubrede. Argumentele bazate pe conţinutul lor riscă să izoleze pasajele. Aranjarea actuală a cărţii poate fi apărată foarte rezonabil.

V. Cartea lui Iov ca şi scriere poetică

R. H. Pfeiffer, IOT, 1948, p. 683 ş.urm., spune foarte bine: „Dacă poetul nostru poate fi pus alături de cei mai mari scriitori ai omenirii, fapt de care nu ne îndoim, geniul lui creator nu a trebuit neapărat să se bazeze pe modele mai vechi pentru structura generală a lucrării sale... O putem socoti ca pe una dintre cele mai originale lucrări poetice ale omenirii. Atât de originală, de fapt, încât nu se încadrează în nici o categorie standard stabilită de critica literară... nu este în exclusivitate lirică... nici epică... nici dramatică... nici didactică, nici reflectivă... decât dacă reducem poezia ca să o încadrăm într-o anumită categorie". În mod convenţional cartea lui Iov face parte din literatura poetică ebr. şi stă alături de Proverbe şi Eclesiastul, iar compararea ei cu anumite scrieri de „înţelepciune" egip. şi bab. este justificată numai dacă reţinem avertismentul lui Pfeiffer. Este clar că Iov şi prietenii lui sunt descrişi şi vorbesc ca şi membri ai categoriei înţelepţilor, iar Elihu li se adresează ca atare (34:2).

În Israel înţelepţii au căutat că-L înţeleagă pe Dumnezeu şi căile Sale prin studierea uniformităţilor mari din experienţa umană, prin raţiunea iluminată de „frica de Domnul". Cartea Proverbelor este un exemplu tipic al modului în care au înţeles ei viaţa. Cartea lui Iov este un protest înfocat, nu atât împotriva conceptului fundamental al Proverbelor că o viaţă trăită în frică de Dumnezeu aduce prosperitate, şi că nelegiuirea aduce suferinţă şi distrugere, cât împotriva ideii că prin acestea pot fi cunoscute pe deplin căile lui Dumnezeu. Iov nu este un caz tipic; el este excepţia care contrazice presupunerea că prin experienţa obişnuită pot fi înţelese pe deplin adâncurile înţelepciunii şi lucrării lui Dumnezeu.

VI. Problema lui Iov

Poezia este atât de bogată în idei, atât de amplă în sfera sa, încât în ea se oglindeşte o mare parte a experienţei umane şi a misterelor ei. Totuşi, în cea mai mare parte s-a considerat că se ocupă cu problema suferinţei umane. Deşi W. B. Stevenson a exagerat poziţia sa (op. cit., p. 34 ş.urm.) el a arătat clar că în poem există mult mai puţine aluzii la suferinţa fizică a lui Iov decât s-a presupus. Iov se ocupă mai puţin de suferinţa fizică şi mai mult de felul în care este tratat de rudenii, de concetăţeni, de gloată şi, în fine, de prieteni. Dar acestea sunt doar dovezi că Dumnezeu l-a părăsit. Cu alte cuvinte, problema lui Iov nu este problema durerii, nici măcar problema mai vastă a suferinţei, ci o problemă teologică: de ce nu a acţionat Dumnezeu aşa cum ar fi fost de aşteptat pe baza teoriei şi a experienţei sale anterioare? Fiind un fiu al epocii sale, el şi-a clădit viaţa pe teoria că dreptatea lui Dumnezeu implică egalitatea dintre bunătate şi prosperitate.

Dacă sunt scoase din context, cuvintele prietenilor săi şi ale lui Elihu sunt mai acceptabile decât multe dintre vorbele pripite ale lui Iov. Dar ele sunt respinse de Dumnezeu (42:7) nu pentru că sunt neadevărate ci pentru că sunt prea înguste. Lucrul acesta este arătat deosebit de clar în discuţia despre soarta celor răi. În ciuda exagerărilor lui Iov recunoaştem imediat că prietenii săi produc un tablou a priori al sorţii pe care ar trebui să o aibă cei răi. Ei crează tabloul lui Dumnezeu numai printr-o alegere atentă a dovezilor. Suferinţa lui Iov este cauzată de o prăbuşire a concepţiei sale teologice despre lume şi viaţă.

Aceasta explică punctul culminant aparent nesatisfăcător în care Dumnezeu nu răspunde la întrebările sau acuzaţiile lui Iov şi, cu toate că El proclamă măreţia atotputerniciei Sale, nu a eticii sale, Iov este satisfăcut. El îşi dă seama că ideea sa despre Dumnezeu s-a prăbuşit pentru că a fost prea mică; problema lui dispare atunci când îşi dă seama de măreţia lui Dumnezeu. Cartea nu îşi propune să răspundă la problema suferinţei ci să proclame un Dumnezeu atât de mare încât nu este necesar nici un răspuns, deoarece dacă ar fi dat, ar transcende mintea finită; acelaşi principiu se aplică la problemele ridicate pe parcurs.

BIBLIOGRAFIE
S. R. Driver şi G. B. Gray, The Book of Job, ICC, 1921; G. Hölscher, Hiob, 1937; J. C. Rylaarsdam, Revelation in Jewish Wisdom Literature, 1946; W. B. Stevenson, The Poem of Job, 1947; H. L. Ellison, From Tragedy to Triumph, 1958; E. Dhorme, The Book of Job, 1967; H. H. Rowley, Job, NCB, 1970; F. I. Andersen, Job, TOTC, 1976.

H.L.E.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: