Biblia
BIBLIA. Termen derivat
din gr. biblia („cărţi"), prin intermediul limbii latine,
„Biblia" desemnează cărţile care sunt recunoscute drept canonice de către
Biserica creştină. Cea mai veche folosire creştină a termenului ta biblia
(„cărţile") în sensul acesta se spune că este în 2 Clement 14:2 (cca. 150
d.Cr.): „cărţile şi apostolii declară că biserica... a existat de la
început". Cf. Daniel 9:2: „Eu, Daniel, am văzut din cărţi" (ebr. basseparim),
unde el se referă la culegerea de scrieri profetice din VT. Termenul gr. biblion
(al cărui plural este biblia), este un diminutiv de la biblos,
care indică orice fel de document scris, dar original s-a referit la cele
scrise pe papirus (gr. byblos; cf. portul fenician Byblus, prin care se
importa în antichitate papirusul din Egipt).
Un termen sinonim cu „Biblia" este „scrierile" sau
„Scripturile" (gr. hai graphai, ta grammata) şi este folosit
frecvent în NT pentru a indica documentele VT în totalitate, sau în parte; cf.
Matei 21:42: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?" (en tais graphais);
pasajul paralel din Marcu 12:10 conţine termenul la singular, referindu-se la
un anumit text citat: „Oare n-aţi citit locul acesta din Scriptură?" (ten
graphen tauten); 2 Timotei 3:15, „sfintele Scripturi" (ta hiera
grammata), v. 16, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu" (pasa
graphe theopneustos). În 2 Petru 3:16, „toate" scrisorile lui Pavel
sunt incluse alături de „celelalte Scripturi" (tos loipas graphas),
prin care se înţelegea scrierile VT şi, probabil, evangheliile.
VT şi NT - tawrat (de la ebr. tora) şi injil
(de la gr. euangelion) - sunt recunoscute în Coran (Sura 3) ca revelaţii
divine anterioare. VT ebraic este Biblia ebraică. Pentateuhul ebraic este
Biblia samariteană.
I. Conţinutul şi autoritatea
Între creştini, pentru care VT şi NT constituie împreună
Biblia, nu există un acord deplin cu privire la conţinutul lor. Unele ramuri
ale bisericii siriace nu includ în NT 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
Comuniunile romane şi greceşti includ în VT o serie de cărţi în plus faţă de
cele care alcătuiesc Biblia ebraică; aceste cărţi adiţionale au format o parte
a Septuagintei creştine.
Deşi ele sunt incluse, alături de încă una sau doua cărţi,
în Biblia Protestantă Engleză completă, Biserica Anglicană (la fel ca şi
Biserica Lutherană) urmează ideea lui Ieronim care susţine că aceste cărţi pot
fi citite „ca un exemplu de viaţă şi pentru învăţarea obiceiurilor; dar lor nu
le revine autoritatea de a formula vreo doctrină nouă" (Articolul VI).
Alte biserici reformate nu le acordă deloc statut canonic (*APOCRIFE). Biblia
etiopiană include 1 Enoh şi cartea Jubileelor.
În comunităţile creştine romane, greceşti şi de altă
origine, Biblia, împreună cu tradiţia orală a bisericii, într-un oarecare sens,
constituie autoritatea supremă. În bisericile Reformei, pe de altă parte,
Biblia este singura autoritate supremă în probleme de doctrină şi practică.
Astfel, Articolul VI al Bisericii Anglicane afirmă: „Sfânta Scriptură conţine
toate lucrurile necesare pentru mântuire: de aceea, ceea ce nu poate fi citit
în ea, şi nu poate fi dovedit prin ea, nu trebuie să i se ceară vreunui om să
creadă ca fiind un articol de Crez şi nu trebuie să fie considerat ca o condiţie
sau necesitate pentru mântuire". În acelaşi sens Mărturisirea de
credinţă de la Westminster (Westminster Confession of Faith) (1. 2) enumera
cele 39 de cărţi ale VT şi cele 27 ale NT ca fiind „date toate prin inspiraţia
lui Dumnezeu, pentru a fi regula de credinţă şi de viaţă".
II. Cele două Testamente
Cuvântul „testament" din numele „Vechiul
Testament" şi „Noul Testament", date celor două secţiuni ale Bibliei,
provine prin cuvântul latin testamentum, de la gr. diatheke, care
în majoritatea cazurilor unde apare în Biblia greacă înseamnă „legământ"
şi nu „testament". În Ieremia 31:31 ş.urm. este prevestit un nou legământ
(ebr. berit, LXX diatheke), care va înlocui legământul pe care
Iahve l-a făcut cu Israel în pustie (cf. Exod 24:7 ş.urm.). „Prin faptul că
zice: „Un nou legământ", a mărturisit că cel dintâi este vechi"
(Evrei 8:13). Scriitorii NT văd împlinirea profeţiei despre noul legământ în
rânduiala nouă inaugurată prin lucrarea lui Cristos; cuvintele Lui de
instituire (1 Corinteni 11:25) conferă autoritate acestei interpretări. Prin
urmare, cărţile VT sunt numite astfel datorită asocierii lor strânse cu istoria
„vechiului legământ", iar cărţile NT poartă acest nume pentru că sunt
documentele de temelie pentru „noul legământ". Modul în care noi folosim
termenul „Vechiul Testament" este cel întâlnit în 2 Corinteni 3:14, „la
citirea Vechiului Testament", deşi Pavel probabil că se referă la Lege,
baza vechiului legământ, şi nu întregul volum al Scripturii ebraice. Termenii
„Vechiul Testament" (palaia diatheke) şi „Noul Testament" (kaine
diatheke), pentru cele două colecţii de cărţi, au intrat în folosinţa
generală a creştinilor în ultima parte a sec. al 2-lea; în Apus, Tertullian a
tradus diatheke în latină prin instrumentum (un document legal)
şi apoi prin testamentum; acest ultim cuvânt a dăinuit - din nefericire
- întrucât cele două părţi ale Bibliei nu sunt „testamente" în sensul
obişnuit al termenului.
III. Vechiul Testament
În Biblia ebraică toate cărţile sunt aranjate în trei
secţiuni: Legea (tora), Profeţii (nebi’im) şi Scrierile (ketubim).
Legea cuprinde Pentateuhul, cele cinci „cărţi ale lui Moise". Profeţii se
împart în două subdiviziuni - „Prorocii Vechi" (nebi’im ri’sonim),
care includ Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi, şi „Prorocii Recenţi" (nebi’im
’aharonim), care includ Isaia, Ieremia, Ezechiel şi „Cartea celor
Doisprezece Proroci". Scrierile conţin restul cărţilor - mai întâi
Psalmii, Proverbele şi Iov, apoi cele cinci „Suluri" (megillot), şi
anume Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Eclesiastul şi Estera; şi, în fine,
Daniel, Ezra-Neemia şi Cronicile. Numărul total al cărţilor socotite în mod
tradiţional este 24, dar aceste 24 de cărţi corespund exact cu socoteala
noastră de 39, întrucât în calculul nostru Prorocii Mici sunt socotiţi ca 12
cărţi, iar Samuel, Împăraţi, Cronici şi Ezra-Neemia formează fiecare câte două
cărţi. În antichitate au existat alte moduri de socotire a aceloraşi 24 de
cărţi; într-un caz (atestat de Josephus), numărul total a fost redus la 22; în
altul (cunoscut de Ieronim), a fost ridicat la 27.
Originea aranjării cărţilor în Biblia ebraică nu poate fi
descoperită; împărţirea în trei secţiuni se crede că ar corespunde cu cele trei
etape în care cărţile au primit recunoaşterea canonică, dar nu există nici o
dovadă directă pentru acest fapt (*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT).
În LXX cărţile sunt aranjate potrivit cu similaritatea
subiectului. Pentateuhul este urmat de cărţile istorice, acestea sunt urmate de
cărţile poetice şi de înţelepciune, iar acestea sunt urmate de profeţi. Aceasta
este ordinea, care în esenţa ei, este perpetuată (prin Vulgata) în majoritatea
ediţiilor creştine ale Bibliei. În unele privinţe ordinea aceasta este mai
fidelă decât Biblia ebraică în ce priveşte ordinea cronologică a conţinutului
naraţiunilor; de exemplu, Rut apare imediat după Judecători (întrucât relatează
lucruri care s-au întâmplat „în zilele când conduceau judecătorii"), iar
lucrarea Cronicarului apare în ordinea Cronici, Ezra, Neemia.
Împărţirea în trei secţiuni a Bibliei ebraice este
reflectată în cuvintele din Luca 24:44 („Legea lui Moise... prooroci...
psalmi"); de obicei NT vorbeşte despre „Lege şi prooroci" (vezi Matei
5:17, etc.), sau „Moise şi prooroci" (Luca 16:29, etc.).
Revelaţia divină pe care o cuprinde VT a fost comunicată în
două moduri principale - prin lucrări măreţe şi prin cuvinte profetice. Aceste
două moduri ale revelaţiei sunt legate în mod indisolubil. Lucrările de
îndurare şi judecată prin care Dumnezeul Israelului S-a făcut cunoscut
poporului legământului Său nu ar fi transmis poporului mesajul adecvat dacă nu
ar fi fost interpretate de profeţi - „purtătorii de cuvânt" ai lui
Dumnezeu, care au primit şi comunicat cuvântul Lui. De exemplu, evenimentele
Exodului nu ar fi dobândit o semnificaţie perpetuă pentru israeliţi dacă Moise
nu le-ar fi spus că în toate aceste evenimente Dumnezeul părinţilor lor acţiona
pentru izbăvirea lor conform promisiunilor Lui din vechime. Pe de altă parte,
cuvintele lui Moise ar fi fost fără rod dacă nu ar fi fost confirmate de
evenimentele Exodului. Putem compara în mod asemănător rolul important pe care
l-a avut Samuel în timpul ameninţării filistenilor, sau rolul marilor profeţi
din sec. al 8-lea atunci când Asiria spulbera totul în calea sa, sau rolul lui
Ieremia şi Ezechiel când regatul lui Iuda s-a sfârşit, şi aşa mai departe.
Această întrepătrundere în VT a lucrărilor măreţe cu
cuvintele profetice, explică de ce istoria şi profeţia sunt întreţesute într-o
asemenea măsură pe toate paginile VT; nu încape îndoială că înţelegerea acestui
fapt a fost factorul care i-a determinat pe evrei să includă principalele cărţi
istorice alături de profeţi.
Dar scrierile VT nu numai că redau această revelaţie
progresivă bilaterală a lui Dumnezeu, ci VT redă în acelaşi timp răspunsul oamenilor
la revelaţia lui Dumnezeu - un răspuns care uneori este supus, dar prea adesea
nesupus; un răspuns exprimat atlt în fapte cât şi în cuvinte. În această redare
în VT a răspunsului oamenilor cărora le-a vorbit Dumnezeu, NT găseşte
învăţături practice pentru creştini; cu privire la răzvrătirea israeliţilor în
pustie şi cu privire la dezastrele care au urmat, Pavel a scris: „Aceste
lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise
pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor" (1
Corinteni 10:11).
În ce priveşte locul său în Biblia creştină, VT are un
caracter pregătitor: ceea ce le-a spus „Dumnezeu... părinţilor noştri prin
prooroci" a aşteptat împlinirea în cuvântul care „la sfârşitul acestor
zile" sau, „în aceste zile de pe urmă" ne-a fost vorbit „prin
Fiul" (Evrei 1:1 ş.urm.). Totuşi, VT a fost Biblia pe care apostolii şi
alţi predicatori ai Evangheliei din zilele de început ale creştinismului au
luat-o cu ei când L-au proclamat pe Isus ca Mesia, Trimisul lui Dumnezeu,
Domnul şi Mântuitorul: ei au găsit în VT o mărturie clară despre Cristos (Ioan
5:39) şi o expunere clară a planului de mântuire prin credinţa în El (Romani
3:21; 2 Timotei 3:15). În privinţa modului de folosire a VT, ei au avut autoritatea
şi exemplul lui Cristos Însuşi; şi Biserica, de atunci încoace, a procedat bine
când a urmat precedentul stabilit de El şi de apostolii Săi şi a recunoscut VT
ca şi Scriptură creştină. .„Ceea ce a fost indispensabil pentru Răscumpărătorul
trebuie să fie întotdeauna indispensabil şi pentru cei răscumpăraţi" (G.
A. Smith).
IV. Noul Testament
NT şi VT sunt în aceeaşi relaţie ca şi împlinirea şi
promisiunea. Dacă VT relatează ceea ce Dumnezeu „a vorbit în vechime părinţilor
noştri", NT redă cuvântul final pe care El l-a rostit prin Fiul Său, în
care a fost însumată, confirmată şi depăşită toată revelaţia anterioară.
Lucrările măreţe ale revelaţiei VT culminează cu lucrarea răscumpărătoare a lui
Cristos; cuvintele profeţilor VT îşi găsesc împlinirea în El. Dar el nu numai
că încununează revelaţia lui Dumnezeu pentru om: el este de asemenea răspunsul
perfect al omului pentru Dumnezeu *marele preot şi apostolul mărturisirii
noastre (Evrei 3:1). Dacă VT scrie mărturia celor care au văzut ziua lui
Cristos mai înainte ca aceasta să răsară, NT scrie mărturia celor care L-au
văzut şi L-au auzit în zilele când era în trup, a celor care au ajuns să
cunoască şi să proclame semnificaţia venirii Lui mai plenar, prin puterea
Duhului, după învierea din morţi.
NT a fost acceptat de marea majoritate a creştinilor, în
ultimii 1600 de ani, ca fiind alcătuit din 27 de cărţi. Aceste 27 de cărţi se
încadrează în mod natural în 4 secţiuni: (a) cele patru evanghelii, (b) Faptele
Apostolilor, (c) 21 de epistole scrise de apostoli şi „bărbaţi
apostolici", (d) Apocalipsa. Această ordine nu numai că este logică, dar
este în linii mari şi o ordine cronologică în ce priveşte tematica
documentelor; totuşi, nu este ordinea în care au fost scrise cărţile.
Primele cărţi ale NT care au fost scrise au fost Epistolele
timpurii ale lui Pavel. Acestea (împreună, poate, cu Epistola lui Iacov) au
fost scrise între anii 48 şi 60 d.Cr, mai devreme decât cea mai veche
Evanghelie. Cele patru evanghelii aparţin deceniilor dintre 60 şi 100, şi tot
în aceste decenii pot fi datate toate (sau aproape toate) celelalte scrieri ale
NT. În timp ce scrierea cărţilor VT s-a întins pe o perioadă de peste 1.000 de
ani, cărţile NT au fost scrise în curs de un secol.
Scrierile NT nu au fost adunate laolaltă în forma pe care o
cunoaştem noi imediat după ce au fost scrise. La început *Evagheliile
individuale au avut o existenţă locală independentă, în comunităţile pentru
care au fost compuse iniţial. Pe la începutul secolului al 2-lea, însă, ele au
fost adunate laolaltă şi au început să circule ca un set de patru cărţi. Când
s-a întâmplat aceasta, *Faptele a fost despărţită de Evanghelia după Luca, cu
care alcătuise o lucrare unitară în două volume, şi a inaugurat o carieră
proprie, nu lipsită de importanţă.
Epistolele lui Pavel au fost păstrate la început de
comunităţile sau persoanele cărora le-au fost trimise. Dar există dovezi care
sugerează că spre sfârşitul sec. 1 scrierile care au dăinuit au început să fie
adunate într-o colecţie de scrieri pauline - care au circulat repede la
biserici - mai întâi o colecţie de 10, şi la scurtă vreme după aceea, o
colecţie mai mare, de 13, mărită prin includerea celor 3 epistole *pastorale.
În cadrul colecţiei pauline se pare că epistolele nu au fost aranjate în ordine
cronologică, ci în ordinea descrescândă a lungimii. Acest principiu poate fi
observat în ordinea găsită în majoritatea ediţiilor NT din zilele noastre:
scrisorile către biserici vin înaintea celor către persoane individuale, iar în
cadrul acestor subdiviziuni sunt aranjate în aşa fel încât cea mai lungă este
prima şi cea mai scurtă este ultima. (Singura abatere de la această schemă este
Epistola către galateni, care vine înainte de Efeseni, deşi Efeseni este puţin
mai lungă.)
Dată fiind colecţia de evanghelii şi de scrieri pauline,
Faptele Apostolilor a servit ca o legătură între ele, şi avem astfel începutul
*Canonului NT aşa cum îl cunoaştem noi. Biserica primară, care a moştenit
Biblia ebraică (sau versiunea greacă a LXX) drept Scriptură sacră, nu a
aşteptat mult până la punerea scrierilor evanghelice şi apostolice alături de
Lege şi Proroci, folosindu-le pentru propagarea şi apărarea Evangheliei, precum
şi pentru închinăciunea creştină. Astfel, Iustin Martirul, pe la jumătatea sec.
al 2-lea, descrie cum creştinii, în întrunirile lor de duminica citeau
„amintirile apostolilor sau scrierile profeţilor" (Apology 1. 67).
Prin urmare, era normal ca atunci când creştinismul s-a răspândit la popoarele
care vorbeau alte limbi decât greaca, NT să fie tradus din greacă în limbile
respective, pentru beneficiul noilor convertiţi. Până în anul 200 d.Cr. a
existat o traducere latină şi una siriacă a NT, iar în secolul următor a fost
făcută o traducere în limba coptă.
V. Mesajul Bibliei
Biblia a avut, şi continuă să aibă, un rol important în
istoria civilizaţiei. Multe limbi au ajuns să fie scrise pentru prima dată
tocmai pentru ca Biblia, în întregime sau în parte, să poată fi tradusă în
formă scrisă. Şi acesta este doar un exemplu minor cu privire la misiunea
civilizatoare a Bibliei în lume.
Misiunea civilizatoare este efectul direct al mesajului
central al Bibliei. Ar putea părea surprinzător să vorbim despre un mesaj
central într-o colecţie de scrieri care reflectă istoria civilizaţiei din
Orientul Apropiat în decurs de câteva milenii. Cu toate acestea, există un
mesaj central şi tocmai recunoaşterea acestui fapt a făcut ca Biblia să fie
tratată ca o carte, şi nu ca o simplă colecţie de cărţi - la fel cum termenul
grec biblia („cărţi"), la plural, a devenit termenul latin biblia
(„cartea"), la singular.
Mesajul central al Bibliei este istoria mântuirii, şi pe tot
parcursul celor două Testamente pot fi observate trei fire ale acestei
povestiri în curs de desfăşurare: Aducătorul mântuirii, calea mântuirii şi
moştenitorii mântuirii. Am putea reformula acest mesaj în termenii ideii
legământului; am putea spune ca mesajul central al Bibliei este legământul lui
Dumnezeu cu oamenii, şi cele trei fire sunt Mediatorul legământului, temeiul
legământului şi poporul legământului. Dumnezeu Însuşi este Mântuitorul
poporului Său; El este Cel care confirmă legământul îndurării cu ei. Aducătorul
mântuirii, Mediatorul legământului, este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Calea
mântuirii, temeiul legământului, este harul lui Dumnezeu, care cere de la
poporul Său un răspuns reprezentat prin credinţă şi supunere. Moştenitorii
mântuirii, poporul legământului, este Israelul lui Dumnezeu, Biserica lui
Dumnezeu.
Continuitatea dintre poporul legământului din VT şi NT este
neclară pentru cititorul traducerilor Bibliei în limba noastră, deoarece
„biserică" este un cuvânt în exclusivitate nou-testamental, şi cititorul
se gândeşte în mod firesc la ceva ce a început în perioada NT. Dar cititorul
Bibliei greceşti nu era confruntat cu un cuvânt nou când întâlnea ekklesia
în NT- el întâlnise deja termenul acesta în LXX, ca unul dintre cuvintele
folosite pentru a descrie Israelul ca „adunarea" lui Iahve. Desigur,
cuvântul are un sens nou şi mai deplin în NT. Isus a spus: „Eu voi zidi
Biserica Mea" (Matei 16:18), deoarece oamenii din vechiul legământ
trebuiau să moară împreună cu El, ca să învie împreună cu El la o viaţă nouă -
o viaţă nouă în care restricţiile naţionale au dispărut. Dar Cristos oferă în
Sine Însuşi continuitatea vitală dintre vechiul Israel şi cel nou, iar urmaşii
Săi credincioşi erau în acelaşi timp rămăşiţa credincioasă a vechiului Israel
şi nucleul noului Israel. Domnul Slujitor şi poporul Său slujitor unesc cele
două Testamente (*BISERICA; *ISRAELUL LUI DUMNEZEU).
Mesajul Bibliei este mesajul lui Dumnezeu pentru om,
comunicat „în multe rânduri şi în multe chipuri" (Evrei 1:1) şi, în fine,
întrupat în Cristos. Astfel, „autoritatea Sfântei Scripturi, motivul pentru
care ar trebui crezută şi ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau
biserici, ci depinde numai de Dumnezeu (care este adevărul însăşi), autorul ei;
şi de aceea trebuie primită, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu" (Westminster
Confession of Faith, 1.4) (*BIBLICĂ, CRITICA; *CANONUL NOULUI TESTAMENT;
*CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *TRADUCERI ALE BIBLIEI; *INSPIRAŢIE;
*INTERPRETAREA (BIBLICĂ); *LIMBAJUL APOCRIFELOR, VECHIULUI TESTAMENT, NOULUI
TESTAMENT; *REVELAŢIA; *SCRIPTURA; *TEXTE ŞI VERSIUNI.)
BIBLIOGRAFIE
B. F. Westcott, The Bible in the Church, 1896; H. H.
Rowley (ed.), A Companion to the Bible, 1963; B. B. Warfield, The
Inspiration and Authority of the Bible, 1948; A. Richardson şi W.
Schweitzer (ed.), Biblical Authority for Today, 1951; C. H. Dodd, According
to the Scriptures, 1952; H. H. Rowley, The Unity of the Bible, 1953;
F. F. Bruce, The Books and the Parchments, 1953; A. M. Chirgwin, The
Bible in World Evangelism, 1954; J. Bright, The Kingdom of God in Bible
and Church, 1955; J. K. S. Reid, The Authority of the Bible, 1957;
S. H. Hooke, Alpha and Omega, 1961; The Cambridge History of the
Bible, 1-3, 1963-1970; J. Barr, The Bible in the Modern World, 1973.
F.F.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu