alegere

alegere

  11:23    

---

ALEGERE. Actul de selectare prin care Dumnezeu alege un individ sau un grup dintr-o grupare mai mare pentru un scop sau un destin hotărât de El. Cuvântul principal din VT folosit pentru acest concept este verbul bahar, care exprimă ideea de selectare deliberată a unei persoane sau a unui lucru după examinarea atentă a alternativelor (de ex. pietrele de praştie, 1 Samuel 17:40; un loc de refugiu, Deuteronom 23:16; o soţie, Geneza 6:2; binele şi nu răul, Isaia 7:15 ş.urm.; viaţa şi nu moartea, Deuteronom 30:19 ş.urm.; slujirea lui Dumnezeu şi nu a idolilor, Iosua 24:22). Cuvântul subînţelege o preferinţă decisivă pentru obiectul ales şi uneori indică o plăcere pozitivă în acel obiect (vezi Isaia 1:29). În LXX şi în NT verbul corespunzător este eklegomai. Verbul eklego este de obicei la diateza activă în greaca clasică, dar scriitorii biblici îl folosesc întotdeauna la diateza reflexivă: astfel, înseamnă „a alege pentru sine". În 2 Tesaloniceni 2:13 verbul haireomai este folosit ca sinonim cu privire la alegera făcută de Dumnezeu, la fel ca şi în Deuteronom 26:18, LXX. Adjectivele înrudite sunt ebr. bahîr şi gr. eklektos, traduse „ales"; NT foloseşte de asemenea substantivul ekloge, „alegere". Verbul ebr. yada, „a cunoaşte" este folosit cu privire la diferite acte de cunoaştere care, cel puţin în idee, implică şi exprimă afecţiune (de ex. relaţiile dintre sexe, şi recunoaşterea lui Dumnezeu de către credincios) şi este folosit pentru a indica alegerea lui Dumnezeu (adică, El ia la cunoştinţă despre diferite persoane, cu dragoste) în Geneza 18:19; Amos 3:2; Osea 13:5. Verbul gr. proginosko, „a cunoaşte dinainte", este folosit în mod asemănător în Romani 8:29; 11:2, în sensul de „a iubi dinainte" (vezi de asemenea folosirea verbului ginosko în 1 Corinteni 8:3 şi Galateni 4:9).

I. În Vechiul Testament

Credinţa israelită a fost bazată pe crezul că Israel a fost poporul ales al lui Dumnezeu. Alegerea Israelului de către Dumnezeu a fost făcută prin două acţiuni complementare, cu legătură între ele. (a) El a ales, pe Avraam şi sămânţa lui prin faptul că l-a scos pe Avraam din Ur şi l-a dus în ţara promisă, în Canaan, făcând acolo un legământ etern cu el şi cu urmaşii lui, promiţându-i că sămânţa lui va fi o binecuvântare pentru tot pământul (Geneza 11:31-12:7; 15; 17; 22:15-18; Neemia, 9:7; Isaia 41:8). (b) Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam prin faptul că i-a izbăvit din robia egipteană şi eliberându-i din robie sub conducerea lui Moise, înnoind legământul avraamic cu ei într-o formă dezvoltată la Sinai şi aşezându-i în ţara promisă care a devenit patria lor (Exod 3:6-10; Deuteronom 6:21-23; Psalmul 105). Fiecare dintre aceste alegeri ale lui Dumnezeu este descrisă de asemenea ca o chemare a lui Dumnezeu, adică, rostirea suverană a unor cuvinte şi aranjarea evenimentelor prin care Dumnezeu a chemat, într-un caz, pe Avraam, şi în celălalt caz, sămânţa lui Avraam, ca să-L recunoască pe El ca Dumnezeu al lor şi să trăiască pentru El ca popor al Său (Isaia 51:2; Osea 11:1; *CHEMARE). Credinţa israelită a privit aceste două acte ca fiind la temelia creării naţiunii lor (cf. Isaia 43:1; Faptele Apostolilor 13:17).

Semnificaţia alegerii Israelului poate fi înţeleasă din următoarele fapte:

a. Sursa alegerii a fost dragostea liberă şi omnipotentă a lui Dumnezeu. Cuvântările lui Moise din Deuteronom subliniază lucrul acesta. Când a ales pe Israel, Dumnezeu „şi-a îndreptat dragostea" spre Israel (Deuteronom 7:7; 23:5). De ce? Nu pentru că Israel L-ar fi ales mai întâi pe Dumnezeu şi nici pentru că Israel ar fi meritat favoarea Lui. De fapt Israelul a fost tocmai opusul, nefiind un popor numeros sau neprihănit, ci fiind un popor slab, mic şi răzvrătit (Deuteronom 7:7; 9:4-6). Dragostea lui Dumnezeu faţă de Israel a fost spontană şi liberă, exercitată în ciuda lipsei de merit, neavând altă cauză decât buna plăcere a lui Dumnezeu. El Şi-a găsit plăcerea şi satisfacţia în a face bine Israelului (Deuteronom 28-63; cf. 30:9), pentru simplul motiv că El a hotărât aşa. Este adevărat că atunci când a izbăvit pe Israel din Egipt Dumnezeu a respectat promisiunea făcută patriarhilor (Deuteronom 7:8) şi faptul acesta a fost un aspect necesar al caracterului divin, deoarece Dumnezeu, prin însăşi natura Sa, este întotdeauna credincios promisiunilor Sale (cf. Numeri 23:19; 2 Timotei 2:13); dar facerea acestei promisiuni a fost un act de dragoste liberă şi nemeritată, deoarece patriarhii au fost şi ei păcătoşi (aşa cum se străduieşte Geneza să arate) şi Dumnezeu l-a ales din idolatrie pe Avraam, primul care a primit promisiunea (Iosua 24:2 ş.urm.). Prin urmare, şi aici trebuie să vedem cauza alegerii nu în om, ci în Dumnezeu.

Dumnezeu este Rege în lumea Sa şi dragostea Lui este omnipotentă. În consecinţă, El a realizat alegerea lui Israel printr-o izbăvire miraculoasă (cu „mână tare", Deuteronom 7:8, etc.) dintr-o stare de robie în care erau neputincioşi. Ezechiel 16:3-6 vorbeşte despie starea deplorabilă a Israelului atunci când a fost ales de Dumnezeu; Psalmul 135:4-12 vorbeşte despre manifestarea suveranităţii Lui prin faptul că a scos poporul din robie şi l-a dus în ţara promisă.

b. Scopul alegerii lui Israel a fost, într-o primă instanţă, binecuvântarea şi mântuirea poporului prin faptul că Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine (Psalmul 33:12) şi, în ultimă instanţă, gloria lui Dumnezeu prin faptul că Israel avea să arate lumii lauda lui Dumnezeu (Isaia 43:20 ş.urm.; cf. Psalmul 79:13; 96:1-10) şi avea să depună mărturie despre lucrările mari pe care le-a făcut El (Isaia 43:10-12; 44:8). Alegerea lui Israel a necesitat o separare. În felul acesta Dumnezeu a făcut din Israel un popor sfânt, adică, un popor pus deoparte pentru El (Deuteronom 7:6; Levitic 20:26b). El i-a considerat moştenirea Sa (Deuteronom 4:20; 32:9-12) şi comoara Sa (Exod 19:5; Psalmul 135:4), a promis să-i apere, să le dea prosperitate (Deuteronom 28:1-14) şi să locuiască în mijlocul lor (Levitic 26:11 ş.urm.). Alegerea i-a făcut să fie poporul Său, iar El a fost Dumnezeul lor prin legământul pe care l-au făcut împreună. Legământul a avut în vedere comuniunea dintre popor şi Dumnezeu. Destinul lor, ca popor ales al lui Dumnezeu, a fost să aibă parte de prezenţa Lui manifestată în mijlocul lor şi să primească mulţimea de daruri bune pe care a promis să le reverse peste ei. Prin urmare, alegerea lor a fost un act de binecuvântare din care au izvorât toate celelalte binecuvântări. Acesta este motivul pentru care profeţii exprimă speranţa că Dumnezeu va restaura poporul Său şi prezenţa Sa în Ierusalim după Exil, că va restabili condiţiile binecuvântării, spunând că Dumnezeu va „alege" din nou pe Israel şi Ierusalimul (Isaia 14:1; Zaharia 1:17; 2:12; cf. 3:2).

c. Obligaţiile religioase şi etice create de alegerea Israelului au avut implicaţii de lungă durată. Alegerea şi relaţia de legământ bazată pe alegere, lucru care l-a deosebit pe Israel de toate celelalte popoare, a fost un motiv de laudă şi recunoştinţă (Psalmul 147:19 ş.urm.), de respectare fidelă a legii lui Dumnezeu (Levitic 18:4 ş.urm.) şi de îndepărtare hotărâtă de idolatria şi nelegiuirea lumii nealese (Levitic 18:2 ş.urm.; 20:22 ş.urm.; Deuteronom 14:1 ş.urm.; Ezechiel 20:5-7, etc.). De asemenea, i-a dat Israelului un temei pentru speranţă neclintită şi pentru încredere în Dumnezeu în vremuri de necaz şi descurajare (cf. Isaia 41:8-14; 44:1 ş.urm.; Hagai 2:23; Psalmul 106:4 ş.urm.). Israeliţii nereligioşi, însă, au fost amăgiţi de gândul alegerii naţionale şi au dispreţuit pe celelalte popoare, presupunând că ei se pot baza întotdeauna pe Dumnezeu pentru a primi apărare şi un tratament preferenţial, indiferent cum îşi trăiau viaţa (cf. Mica 3:11; Ieremia 5:12). Această amăgire şi în special gândul că Ierusalimul, ca ce ţaţe a lui Dumnezeu, era inviolabil, au fost ideile pe care le-au propovăduit profeţii falşi în zilele dinainte de Exil (Ieremia 7:1; 15; 23:9 ş.urm.; Ezechiel 13). De fapt, aşa cum a arătat Dumnezeu de la început (Levitic 26:14 ş.urm.; Deuteronom 28:15 ş.urm.), alegerea naţională a subînţeles o judecată severă a păcatelor naţionale (Amos. 3:2). Exilul a dovedit că ameninţările lui Dumnezeu nu au fost vorbe goale.

d. În cadrul poporului ales, Dumnezeu a ales anumite persoane pentru misiuni speciale pentru a extinde sfera alegerii naţionale - adică, pentru ca Israelul să se bucure de binecuvântarea lui Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, ca lumea întreagă să fie binecuvântată. Dumnezeu a ales pe Moise (Psalmul 106:23), pe Aaron (Psalmul 105:26), a ales preoţi (Deuteronom 18:5), profeţi (cf. Ieremia 1:5), regi (1 Samuel 10:24; 2 Samuel 6:21; 1 Cronici 28:5) şi Robul-Mântuitor din profeţia lui Isaia („Alesul Meu", Isaia 42:1; cf. 49:1,5), care să sufere persecuţie (Isaia 50:5 ş.urm.), să moară pentru păcate (Isaia 53) şi să aducă lumină ne-evreilor (Isaia 42:1-7; 49:6). H. H. Rowley numeşte „alegere fără legământ" (The Biblical Doctrine of Election, 1950, cap. 5) faptul că Dumnezeu a ales Asiria şi pe „robul Meu" Nebucadneţar ca un bici al Său (Osea 7:18 ş.urm.; 10:5 ş.urm.; Ieremia 25:-9; 27:6; 43:10), că a ales pe Cirus, un om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, ca să fie un binefăcător pentru poporul ales (Isaia 45:4); totuşi, expresia nu este potrivită deoarece Biblia rezervă întotdeauna terminologia alegerii pentru poporul legământului şi pentru oficialităţile legământului aleşi din mijlocul Israelului.

e. Binecuvântările promise ale alegerii au fost pierdute prin necredinţă şi neascultare. Profeţii, confruntaţi cu ipocrizie larg răspândită, au spus răspicat că Dumnezeu îi va respinge pe cei necredincioşi din poporul Său (Ieremia 6:30; 7:29). Isaia a prezis că numai o rămăşiţă de credincioşi avea să trăiască pentru a se bucura de epoca de aur care avea să urmeze după judecata inevitabilă a păcatelor Israelului (Isaia 10:20-22; 4:3; 27:6; 37:31 ş.urm.). Ieremia şi Ezechiel, care au trăit pe vremea acelei judecăţi, au aşteptat o zi când Dumnezeu - ca parte a lucrării Sale de restaurare - avea să regenereze pe aceia din poporul Său pe care i-a cruţat şi prin faptul că a dat fiecăruia o inimă nouă (Ieremia 31:31 ş.urm.; 32:39 ş.urm.; Ezechiel 11:19 ş.urm.; 36:25 ş.urm.) avea să asigure credincioşia lor faţă de legământ pentru viitor. Aceste profeţii, cu accentul pe care-l pun pe evlavia individuală, ne-au îndreptat privirile spre o individualizare a conceptului alegerii (cf. Psalmul 65:4): ele ne-au dat temeiul pentru a face distincţie între alegerea pentru un privilegiu şi alegerea pentru viaţă, cât şi pentru a trage concluzia că în timp ce Dumnezeu a ales întreaga naţiune pentru privilegiul de a trăi sub legământ, El i-a ales numai pe unii dintre ei (aceia care au devenit credincioşi prin regenerare) pentru a moşteni bogăţiile relaţiei cu Dumnezeu pe care le conţinea legământul, iar ceilalţi au pierdut acele bogăţii datorită necredinţei lor. Învăţătura NT despre alegere presupune existenţa acestor distincţii; vezi în special Romani 9.

II. Folosirea conceptului în Noul Testament

NT anunţă extinderea promisiunilor legământului lui Dumnezeu pentru a-i include şi pe ne-evrei şi anunţă transferul privilegiilor legământului de la urmaşii lui Avraam la un grup predominant ne-evreu (cf. Matei 21:43) format din toţi cei care au devenit adevărata sămânţă a lui Avraam şi adevăratul Israel al lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos (Romani 4:9-18; 9:6 ş.urm.; Galateni 3:14 ş.urm., 29; 6:16; Efeseni 2:11 ş.urm.; 3:6-8). Ramurile naturale necredincioase au fost rupte din măslinul lui Dumnezeu (comunitatea celor a-leşi, născută din Patriarhi) şi ramurile de măslin sălbatic (ne-evreii care au crezut) au fost altoite în locul lor (Romani 11:16-24). Israelul necredincios a fost respins şi judecat, iar Biserica internaţională a lui Cristos a luat locul Israelului ca naţiune aleasă a lui Dumnezeu, trăind în lume ca un popor al Său, închinându-I-se şi proclamându-L ca Dumnezeul lor.

NT prezintă ideea alegerii în următoarele forme:

a. Isus este recunoscut de Însuşi Tatăl ca fiind Alesul Său (Luca 9:35, unde găsim cuvântul eklelegmenos, asemănător cu Isaia 42:1) şi a fost recunoscut probabil de Ioan Botezătorul (Ioan 1:34, dacă versiunea corectă este eklektos; vezi Barrett ad loc.). Cuvintele batjocoritoare din Luca 23:35 arată că „Alesul" era un nume mesianic în zilele lui Cristos (la fel ca şi în Enoh 40:5; 45:3; 5, etc.). În 1 Petru 2:4, 6 Cristos este numit Piatra din capul unghiului aleasă de Dumnezeu; vezi asemănarea cu Isaia 28:16, LXX. Când se referă la Cristos, acest nume „ne îndreaptă privirile spre funcţia unică şi distinctă cu care este investit şi plăcerea deosebită pe care o găseşte Tatăl în El" (J. Murray în Baker’s Dictionary of Theology, 1960, p. 179).

b. Adjectivul „ales" se referă la comunitatea creştină în ce priveşte caracterul ei de popor ales al lui Dumnezeu, în contrast cu restul omenirii. Această folosire a termenului se aseamănă cu cea din VT. Biserica este „un neam ales" (1 Petru 2:9, citează Isaia 43:20; cf. 2 Ioan 1, 13), având privilegiul accesului la Dumnezeu şi responsabilitatea de a-L lăuda şi de a-L proclama, de a păzi cu credincioşie adevărul Lui, privilegii pe care le-a avut anterior Israelul. La fel ca şi în cazul Israelului, Dumnezeu Şi-a arătat îndurarea prin faptul că a ales pentru acest destin măreţ oameni săraci şi nebăgaţi în seamă (1 Corinteni 1:27 ş.urm.; Iacov 2:5; cf. Deuteronom 7:7; 9:6); şi, la fel ca înainte, alegerea şi chemarea milostivă a lui Dumnezeu a creat un popor - poporul Său - care nu fusese un popor înainte (1 Petru 2:10; Romani 9:25 ş.urm., care citează Osea 1:10; 2:23).

În evangheliile sinoptice, Cristos se referă la eklektoi (pl.) în diferite contexte escatologice. Aceştia sunt cei pe care-i acceptă Dumnezeu şi pe care-i va accepta deoarece ei au răspuns la invitaţia Evangheliei şi au venit la ospăţul nunţii dezbrăcaţi de auto-îndreptăţirea lor şi îmbrăcaţi cu hainele de nuntă pregătite de gazdă, adică s-au încrezut în îndurarea lui Dumnezeu (Matei 22:14). Dumnezeu îi va îndreptăţi (Luca 18:7) şi îi va ocroti în necazul şi pericolul viitor (Marcu 13:20, 22), deoarece ei sunt obiectele speciale ale grijii Lui.

c. Termenul eklegomai este folosit cu privire la alegerea apostolilor de către Cristos (Luca 6:13; cf. Faptele Apostolilor 1:24; 9:15), cu privire la alegerea diaconilor (Faptele Apostolilor 6:5) şi a delegaţilor (Faptele Apostolilor 15:22, 25) de către biserică. Aceasta este o alegere pentru o slujbă specială, o alegere din rândul membrilor comunităţii, la fel ca în VT. Alegerea Celor Doisprezece de către Cristos pentru slujba apostolică a inclus alegerea lor din lume pentru a se bucura de mântuire (cf. Ioan 15:16,19), cu excepţia lui Iuda (cf. Ioan 13:18).

III. Dezvoltarea teologică a ideii în NT

Dezvoltarea teologică completă a ideii de alegere este găsită în Epistolele lui Pavel (vezi în special Romani 8:28; 11:36; Efeseni 1:3-14; 1 Tesaloniceni 1:2-10; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:9-10). Pavel prezintă alegerea divină ca o alegere eternă, suverană şi prin har a păcătoşilor pentru a fi mântuiţi şi glorificaţi în şi prin Cristos.

a. Alegerea este făcută prin har. Alegerea „prin har" (Romani 11:5; cf. 2 Timotei 1:9) este o favoare nemeritată arătată din abundenţă faţă de membrii unei rase căzute căreia Dumnezeu nu-i datorează nimic decât mânie (Romani 1:18 ş.urm.). Nu numai că Dumnezeu alege oameni păcătoşi ca să-i mântuiască (cf. Romani 4:5; 5:6-8; Efeseni 2:1-9); El alege să-i mântuiască într-un mod care înalţă harul Său prin faptul că măreşte păcătoşenia lor. El îi închide pe aleşii Săi, atât evrei cât şi ne-evrei, într-o stare de neascultare şi necredinţă, aşa încât ei îşi arată adevăratul caracter de oameni păcătoşi şi se remarcă în istorie ca necredincioşi declaraţi, mai înainte ca El să-Şi arate îndurarea faţă de ei (Romani 11:30-32; ne-evreii, 9:30; 10:20; evreii, 10:19, 21; 11:11, 25 ş.urm. („atunci", în v. 26, se referă la „intrarea numărului deplin al neamurilor"). Astfel, modul în care este realizată alegerea arată şi mai bine că harul este nemeritat.

b. Alegerea este o alegere suverană, determinată numai de buna plăcere a lui Dumnezeu (Efeseni 1:5,9) şi nu de faptele omului, trecute sau viitoare (Romani 9:11), nici de vreun efort omenesc de a câştiga favoarea lui Dumnezeu (Romani 9:15-18). Asemenea eforturi ar fi zadarnice în orice caz deoarece oricât de sus ar aspira păcătoşii şi oricât de repede ar alerga, în realitate ei nu fac altceva decât să păcătuiască (Romani 8-7 ş.urm.). Dumnezeu, în libertatea Sa suverană, îi tratează pe unii păcătoşi aşa cum merită, împietrindu-i (Romani 9:18; 11:7-10, cf. 1:28; 1 Tesaloniceni 2:15 ş.urm.) şi nimicindu-i (Romani 9:21 ş.urm.); dar El alege pe alţii ca să fie nişte „vase ale îndurării", ca să primească „bogăţiile slavei Sale" (Romani 9:23). Această discriminare nu implică nedreptate, deoarece Creatorul nu datorează nimănui îndurare şi El are dreptul să facă ce-I place cu creaturile Sale rebele (Romani 9:14-21). Mirarea mare nu este că nu acordă îndurare unora, ci faptul că se îndură de cineva. Planul lui Dumnezeu de discriminare între un păcătos şi altul s-a văzut încă din limitarea promisiunii avraamice numai la linia genealogică a lui Isaac şi prin punerea lui Iacov mai presus de Esau (Romani 9:7-13). Încă de la început a fost adevărat că „nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel" („nu toţi cei care descind din Israel fac parte din Israel") (Romani 9:6) şi că israeliţii care s-au bucurat de mântuirea promisă poporului ales au fost numai „o rămăşiţă, aleasă prin har" (Romani 11:5; 9:27-29). Potrivit lui Pavel, numai alegerea suverană făcută de Dumnezeu explică de ce atunci când este predicată Evanghelia unii o primesc. Necredinţa celorlalţi nu necesită o explicaţie specială, deoarece nici un păcătos nu poate crede dacă este lăsat în voia minţii sale (1 Corinteni 2:14); dar fenomenul credinţei necesită o explicaţie. Explicaţia lui Pavel este că Dumnezeu, prin Duhul Său, îi face pe cei aleşi să creadă, aşa încât atunci când oamenii ajung la o credinţă adevărată şi activă în Cristos, faptul acesta dovedeşte că alegerea lor este o realitate (1 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.; Tit 1:1; cf. Faptele Apostolilor 13:48).

c. Alegerea este o alegere eternă. Dumnezeu ne-a ales pe noi, spune Pavel, „înainte de întemeierea lumii" (Efeseni 1:4; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9). Această alegere a fost un act de *predestinaţie (Efeseni 1:5, 11), o parte din planul etern al lui Dumnezeu, o punere în practică cu dragoste a precunoaşterii („foreknowledge" - cunoaştere ante-factum, n.tr.) prin care Dumnezeu a hotărât să-i mântuiască pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (Romani 8:29; cf. 1 Petru 1:2). În timp ce VT, care se ocupă cu alegerea naţională pentru a primi un privilegiu, pune semnul de egalitate între alegerea şi chemarea făcută de Dumnezeu, Pavel se ocupă cu alegerea personală pentru mântuire şi face distincţie între alegere şi chemare, vordind despre chemarea făcută de Dumnezeu (prin care el înţelege o chemare la credinţă care efectiv evocă un răspuns) ca despre un stadiu în împlinirea în timp a planului etern de dragoste (Romani 8:30; 9:23 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.; 2 Timotei 1:9). Pavel subliniază faptul că alegerea este eternă, pentru a-i asigura pe cititorii săi că alegerea este imutabilă şi că nici un lucru care se întâmplă în timp nu poate clinti hotărârea lui Dumnezeu de a-i mântui.

d. Alegerea este o alegere a păcătoşilor individuali de a fi mântuiţi în şi prin Cristos. Alegerea este „în Cristos" (vezi Efeseni 1:4), Fiul întrupat, a cărui apariţie istorică şi mijlocire au fost ele însele incluse în planul etern al lui Dumnezeu (1 Petru 1:20; Faptele Apostolilor 2:23). Alegerea în Cristos înseamnă, în primul rând, că scopul alegerii este ca aleşii lui Dumnezeu să poarte chipul lui Cristos şi să fie părtaşi la gloria Lui (Romani 8:29, cf. v. 17; 2 Tesaloniceni 2:14). Ei sunt aleşi pentru sfinţenie (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată purtarea lor) în viaţa aceasta (Efeseni 1:4) şi glorificarea lor (care înseamnă asemănarea cu Cristos în toată fiinţa lor, cf. 2 Corinteni 3:18; Filipeni 3:21) în viaţa viitoare. Alegerea în Cristos înseamnă, în al doilea rând, că cei aleşi trebuie să fie răscumpăraţi de Cristos din vinovăţia şi murdăria lor, prin moartea Lui ispăşitoare şi prin darul Duhului Său (Efeseni 5:25-27; 2 Tesaloniceni 2:13; cf. 1 Petru 1:2). Aşa cum a spus El însuşi, Tatăl i-a dat un anumit număr de persoane care să fie mântuite şi El a făcut tot ce este necesar pentru a-i aduce pe toţi la gloria eternă (Ioan 6:37-45; 10:14-16, 27-30; 17:2, 6, 9 ş.urm., 24). Alegerea în Cristos înseamnă, în al treilea rând, că unirea cu Cristos este mijlocul prin care binecuvântările alegerii sunt aduse celor aleşi - unirea cu ei în mod reprezentativ, ca ultimul Adam, şi în mod vital, ca Dătătorul vieţii, care locuieşte în ei prin Duhul Său, cât şi unirea lor cu El prin credinţă.

IV. Semnificaţia alegerii pentru credincios

Pavel găseşte trei semnificaţii religioase în cunoaşterea de către credincios a alegerii sale.

a. Îi arată credinciosului că mântuirea sa, de la început până la sfârşit, este în întregime de la Dumnezeu, un rod al îndurării suverane discriminatoare. Izbăvirea pe care o găseşte numai în Cristos şi pe care o primeşte numai prin credinţă îşi are sursa în vreo calitate personală, ci numai în har - harul alegerii. Orice binecuvântare spirituală îi vine credinciosului din decretul de alegere dat de Dumnezeu (Efeseni 1:3 ş.urm.). Prin urmare, cunoaşterea alegerii sale ar trebui să-l înveţe să se laude în Dumnezeu, şi numai în Dumnezeu (1 Corinteni 1:31) şi să-I dea Lui lauda cuvenită (Romani 11:36). Ţelul final al alegerii este ca Dumnezeu să fie lăudat (Efeseni 1:6, 12, 14) şi gândul alegerii ar trebui să-i determine pe păcătoşii răscumpăraţi să înalţe neîncetat cântări de laudă şi de mulţumire, ca şi Pavel (Romani 11:33 ş.urm.; Efeseni 1:3 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 11:3 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13 ş.urm.). Pavel consideră că lucrurile pe care le-a revelat Dumnezeu cu privire la alegere trebuie să fie un motiv de închinare şi nu de controversă.

b. Îi garantează credinciosului siguranţa sa eternă şi îndepărtează orice temei de frică şi deznădejde. Dacă el este în har acum, el este în har pentru totdeauna. Nimic nu poate afecta starea sa de justificare (Romani 8:33 ş.urm.); nimic nu-l poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8:35-39). El nu va fi niciodată mai sigur decât acum, deoarece el este deja sigur pe deplin. Cunoaşterea acestui fapt este importantă - de aici rezultă dorinţa de a avea siguranţa că alegerea unui om este o realitate (cf. 2 Petru 1:10).

c. Îl determină pe credincios să ducă o viaţă etică. Departe de a aproba promiscuitatea (cf. 5:5 ş.urm.) sau mândria (cf. Romani 11:19-22), cunoaşterea alegerii şi a beneficiilor care decurg din ea sunt motivul suprem pentru a fi umil, bucuros, recunoscător în dragoste, este resortul principal al recunoştinţei sanctificatoare (Coloseni 3:12-17).

BIBLIOGRAFIE

Arndt; T. Nicol în DAC; J. Orr în HDB (1 vol.); C. Hodge, Systematic Theology, 1, p. 331-353; H. H. Rowley, The Biblical Doctrine of Election, 1950; G. C. Berkouwer, Divine Election, 1960; TDNT 4, p. 144-192; NIDNTT 1, pp. 533-543.

J.I.P.